Sa nu uit niciodata sa zambesc

A fost odata o zi de poveste primavaratica care mi-a nascut lacrimile in coltul ochilor si suspine in mijlocul inimii. A fost o zi care mi-a stins fortat  din suflet iubirea impingandu-ma spre singuratate. Mi-am jurat atunci, in anii ce au trecut, sa nu mai plang, sa nu mai oftez sa  nu mai sufar. Mi-am propus sa zambesc, mi-am impus sa  visez, mi-am dorit sa iubesc. Am creat astfel in tot ce inseamna eu, o dorinta de a iubi frumosul, o minune  de a   interactiona cu natura, o idee de a oferi peste tot si oricui are  nevoie, un zambet si un cuvant de voie buna. Am trait astfel fericit in fiecare zi, purtat de boarea multicolora si plina de miresme a primaverii. Am uitat ca in viata exista greutati si am lasat soarta sa decida in locul meu.

Pana zilele trecute totul a fost minunat. Pana acum cateva zile , soarele si soarta m-au iubit si prietenii mei au zambit alaturi de mine.

Ieri, m-am lasat prada amintirilor fara rost, inecandu-mi inima cu venin si sufletul cu negarea sortii.

Ieri am uitat ca traiesc si mi-am dorit sa fug de realitate.

Tot ieri am uitat ce inseamna frumosul.

Si ieri am crezut ca nu mai stiu sa visez.

Cu siguranta am gresit! Am fost fara sa vreau egoist! Viata e prea scurta ca sa stai sa plangi si sa te ascunzi, negandu-ti existenta!

Se  spune ca prietenul adevarat se cunoaste la nevoie. Mi-am amintit ca  am langa mine oameni care ma plac asa cum sunt - Oameni simpli si fara pretentii. Oameni care isi cauta si ei ca oricine rostul in viata. Oameni care au curaj sa viseze. Acesti oameni sunt prietenii mei! 

Sunt prieteni care m-au sunat, prieteni care mi-au scris si care m-au certat   pentru ca am uitat sa fiu vesel!

Va intrebam ieri daca am voie sa fiu trist. Daca am voie sa uit de toate si sa ma ascund in vitrina mea de gheata. 

Raspunsul a venit simplu, justificat si  unanim: NU! 

Nu am voie sa uit sa zambesc!

Nu am voie sa uit sa traiesc!

Nu am voie sa uit sa iubesc!

Sunt un om simplu care  inspira prin buna dispozitie  pe alti oameni simpli. Suntem cu totii intr-o legatura profunda agatati de un zambet  in schita sinistra pe care ne-o deseneaza soarta. 

Nu avem  voie, nici eu, nici voi sa uitam sa iubim/traim/zambim/si mai ales sa visam... 

Frumusetea vietii izvoraste din noi si  se scurge cu folos prin oamenii care ne sunt  alaturi. 

Frumusetea vietii mele vine de la oamenii care sunt fericiti alaturi de mine.

Voi zambi din nou, voi sfarma vitrina de gheata si voi continua sa visez la ceea ce imi rezerva soarta. Oricare din noi este un campion, oricare din noi are dreptul sa ridice un trofeu  deasupra capului si sa se simta invingator. 

Voi ridica intr-o buna zi  trofeul meu catre cer! Intr-o zi voi fi invingator.

Pana atunci traiesc, zambesc si iubesc! Fara pauza.

Cand traiesti cu adevarat nu ai nevoie de interferente, totul vine de la sine.

Daca ieri tineam in palme Timpul,   fara sa il las    sa treaca si fortandu-l sa se intoarca, astazi am doar un suras.

Fiti fericiti! Astazi tin in palme zambete... si le ofer pe toate catre voi!

Ascuns dupa mine...

In ultimele zile am fost foarte obosit. Am dat vina pe lipsa odihnei, pe nivelul prea mare de munca si pe  noptile pierdute din diverse motive. Pe masura ce a trecut timpul am invocat stresul. Nu  ma stresez de felul meu, nu imi fac griji pentru consecintele unei fapte care ar urma sa se intample altfel fata de cum as vrea eu. Apoi am invocat ca sunt  bolnav. Am inceput sa tusesc fortat,  la inceput sec si fara vlaga, apoi din ce in ce mai pronuntat si mai gros. Mi s-a parut ca imi curge nasul si chiar am reusit sa stranut de multe ori. Autosugestia mi-a provocat o mare durere de cap si o stare mai ciudata ca pana acum. Am dat vina apoi pe sarbatorile care se apropiau cu pasi repezi. Rude, prieteni, toti impreuna, au fost cateva zile in care  viata a mers dupa alt ritm fata de obicei. Si au trecut si sarbatorile. Nu sunt stresat, nu sunt bolnav si totusi nu ma simt bine.

 Astazi nu ma pot bucura de copacii care au inceput sa infloreasca, de pasarile care par sa imi cante dulce amarul pe crengile imbobocite, de adieri cu miresme care  mereu imi dezmierdau simturile. Pasarea pe ram suspina,  malinul nu vrea sa infloreasca, soarele se ascunde in norii mohorati pe care vantul i-a chemat sa-mi planga neputinta cu lacrimi reci de ploaie. Primavara stagneaza. 

Recunosc - sunt deprimat. Ma prefac ca nu imi pasa dar timpul trece sec pe langa mine si lasa urme adanci. Am refuzat iar sa iubesc, am incetat pentru o clipa sa  visez si m-am ascuns din nou in vitrina de gheata. Se apropie in viata mea o zi  pe care incep sa o dispretuiesc mai tare odata cu fiecare an ce trece. E ziua in care timpul mai marcheaza o primavara in calendarul vietii mele. Sunt trist si posac. Ma ascund de mine si tac. Timpul tace si el si trece mai departe. Ma feresc de lumina si fug ingropandu-mi sufletul in mister. Cobor catre abis si imi strig mut disperarea.  Nu vreau mila, nu cersesc indurare sau iubirea. Zilele astea nu vreau nimic... doar liniste si gandurile mele. 

Oare am dreptul sa tac? Am voie sa imi fac ordine in ganduri si sa ma trezesc intr-o oare care zi de  maine  precum mereu cu zambetul pe buze?

Noapte de Lumina

Noaptea Invierii Domnului ramane cunocuta in istorie ca noaptea in care tot poporul, fie el credincios sau mai putin credincios se duce la biserica sa ia Lumina. Am observat anul acesta o infuzie masiva de tineret. Nu are rost sa te intrebi ce cautau de fapt. Probabil jumatate din ei habar nu aveau de ce se aflau acolo sau ce ar semnifica macar pe jumatate aceasta sarbatoare; insa daca toata lumea merge, de ce nu ar merge si ei. Ideea e simpla - vii cu grupul preferat de prieteni, aprinzi lumanarea de la preot sau de la cine poti, canti de cateva ori niste versuri simple si apoi pleci cu lumanarea aprinsa spre casa sau spre clubul in care vei petrece.  Slujba de dupa nu e decat pentru persoane de varsta a a treia care  nu au altceva de facut acasa. 

Exista reguli care sunt absolut obligatorii si fapte care trebuiesca sa se intample in grupurile de tineri - intotdeauna va fi cel putin un telefon  care va suna tare cu melodie cat mai stridenta si de fiecare data persoana  va insista daca i se da ocupat. Deasemenea cel care va raspunde va vorbi suficient de tare pentru a  deranja persoanele direct implicate in ceremonie. Intotdeauna vor fi macar doi care se vor imbranci, vor rade la inceput pe infundate pentru a termina in hohote in final si se va folosi limbaj obisnuit "de cartier" fara nici o jena fata de locasul sfant in care se desfasoara slujba. 

Nu poti decat sa ignori toate astea, sa canti Invierea asa cum   cum simti, sa ai grija de lumanarea ta  sa nu se stinga si sa te gandesti la lucrurile bune care ar putea sa ti se intample de acum incolo.

Apoi, important e ca ajungem fiecare din noi cu lumina in case si cu sufletul impacat si plin de pace macar pentru noaptea care urmeaza.
Imi doresc ca in casele voastre sa fie sarbatoare si in suflete pace!

Hristos a inviat si sarbatori fericite alaturi de cei dragi!

Destinatia nu conteaza

Era inca lumina cand am plecat spre casa. Soarele se juca cu mine  oglindindu-si razele in ferestrele blocurilor si printre crengile copacilor. Ma lasam distras, pasind doar pe dalele colorate de fasiile luminoase. Ascultam melodiile preferate la casti si lumea din jurul meu era neinsemnata. Oameni treceau pe langa mine in lumea lor, eu ma plimbam vesel in lumea mea.  Hoinaream de ceva vreme,  uitand sa am o destinatie precisa sau  ganduri insemnate. Ajuns la o intersectie, m-am oprit la un semafor. Rosu sfida cerul in amurg si  semaforul avea aceeasi culoare. De multe ori in astfel de situatii, in copilarie imi imaginam ca sunt la un concurs important si trebuie sa ajung primul pe partea cealalta. Acum aveam energie si ma miscam  de pe un picior pe altul. Secundele pareau interminabile si rosu intarzia sa se faca verde. Am devenit fara sa vreau nelinistit. In jurul meu o multime de oameni. Oare mai pot ajunge primul pe partea cealalta? Ii studiez fara sa vreau. Ma uit la maini, la picioare, cu ce sunt incaltati. Daca au baston sau copii de mana, daca au ceva de carat. Din departare o femeie intre doua varste se apropie in graba. Are mersul apasat si rapid in ciuda celor doua sacose pe care le cara in maini. Iata un concurent serios. Femeia e stresata si cu siguranta va traversa in fuga, nu din dorinta de a ajunge prima pe partea cealalta ci doar din dorinta de a se elibera de multime si a castiga timp in atingerea destinatiei dorite.

Mai sunt cateva secunde.  Pe strada  traficul e intens, masinile avand un ritm alert. Peste cateva secunde insa se vor opri toate  la simpla schimbare a culorii semaforului. 

Imi privesc concurentii din jurul meu. Sunt favorit sa ajung primul pe partea cealalta si doar femeia cu sacose ar putea sa imi rapeasca victoria. Continui balansul si jocul de picioare pentru a porni antrenat la momentul oportun. E aproape gata. Mai sunt cinci secunde... femeia si-a luat deja sacosele de jos si e pregatita si ea... patru... caut pe fata ei un zambet sfidator, sa imi pot da seama daca e sigura de victorie... 3... 2... 1... e verde!

O bufnitura ciudata si un tipat scurt. O frana prelunga si apoi alarma de la masina. In jur se aud freamate si sosoteli. Lumea care era la semafor isi face cruce si isi scuipa in san. 

"Doamne, Dumnezeule, ce nenorocire..."

Imi las privirea in pamant. Imi simt picioarele de gheata si inima parca a incetat sa-mi mai bata.  Langa mine e o sacosa plina cu bunatati, care a apartinut femeii grabite.  Imi fac curaj si pornesc  spre celalalt trotuar printre resturile desprinse din masina care a uitat sa opreasca la culoarea semaforului.  Am ajuns primul aici insa nu imi pot asuma victoria. Nu imi imaginam victime in micul meu concurs pueril. 

In viata nu e bine sa castigi pasind peste durerea celor pe care i-ai lasat in urma. Soarta te poate transforma oricand din invingator in invins.

Mereu ajung primul pe trotuarul de vis-a-vis, dar intotdeauna plec din linia a doua. Oricat as fi de distrat, indragostit sau obosit, intotdeauna ma asigur la traversarea strazii. Culoarea semaforului nu te protejeaza de motorul care refuza sa se opreasca la timp sau de soferul care omite sa opreasca motorul. 

Viata e prea pretioasa pentru a o sfida traversand strada in viteza. O clipa de atentie in plus nu e o clipa pierduta. O secunda de asteptare e o investitie in viata insasi.

Fii prudent - nu te costa nimic!

Colt de rai cu lalele

Un bulb de lalea dormita linistit sub pamantul inca rece. Alaturi, scapat din festinul unor rozatoare, o samanta de scandal cu cap de buruiana se gandi sa tulbure linistea din cotlonul intunecat. 

"Auzi, draga, tu cine esti si cat mai stai pe aici?"

"Eu sunt un bulb de lalea  si inca  mai dorm, pentru ca pe pamant nu a rasarit soarele."

"Ba a rasarit, e chiar caldut, numai bine sa imi intind frunzele si tulpinele atat cat  tine gradina. Iar tu, ar trebui sa iti cauti alta  locatie. Asta e gradina mea si  trebuie sa stii de la inceput ca daca ai sa rasari vreodata din pamantul asta, am sa te sufoc pana sa te  mai gaseasca soarele."

Buruiana se grabi astfel sa isi intinda primele brate si cat ai clipi din ochi, micuta hruba de sub pamant se umplu de un paienjenis intreg de radacini tinere de buruieni. Bulbul de lalea se simtea stingherit si sufocat insa isi continua linistit hibernarea in coltisorul sau. Timpul sau nu venise inca. 

Pe pamant, adieri de primavara stergeau ultimele urme ale iernii de prin colturile cele mai ascunse. Soarele isi pregatea razele calduroase si pasarelele vesteau florilor ca e momentul sa infloreasca.

Bulbul de lalea tresari  vesel si un firicel verde ii zambi de sub mustati. Vrejul  tanar se intinse strapungand pamantul in cautarea  razelor mult visate. In scurt timp ajunse la suprafata insa razele calduroase nu erau acolo sa il mangaie. Oare se inselase? Nu era inca timpul lui sa infloreasca? Ba nu, rasarise la timp, insa vecina buruiana era  deasupra lui si ii zambea sinistru.

"Ti-am spus ca asta  nu e gradina pentru tine. Daca tot ai rasarit, acum stai si te usuca in umbra mea. Soarele nu va ajunge niciodata la frunzele tale."

 Firavul fir de lalea isi simtea primavara departe si credea acum ca viata lui se va sfarsi inainte de a incepe. Totul parea pierdut  si frunzele mari de deasupra lui ii  ofereau fiori de gheata.

Geo se intoarsese acasa in vacanta si prima ei grija a fost sa dea o raita prin gradina. Ii era atat de dor de gradina ei  plina de flori. De cand plecase la scoala nu a mai avut timp sa se ocupe  de casa. Micul ei colt de rai din anii trecuti era acum doar un petic de pamant intesat de buruieni.

Adierea ca o boare ii flutura in par. Miresme  de pomi infloriti si  triluri vesele de pasarele ii rascolira amintirile. Nu mai era timp de pierdut. Lucrurile bune se  fac la timpul lor. Amanarea era de prisos. Mainile se afundara in desisuri si degetele sale fine stiau ce sa rupa. Fiecare fir de planta necunoscuta era smuls din radacina si aruncat gramada. Soarele ii picta culori in obraji si-i picura broboane de sudoare pe frunte. Geo insa muncea vesela si canta precum pasarile de pe ram. Gradina ei avea sa fie mai frumoasa ca intotdeauna. 

Laleaua statea acum  dreapta, inalta si dintre frunzele sale zambi un boboc. Privi in jur fericita  si descoperi   la mica distanta alte surate de ale ei.  Toate la fel de vesele si inalte si cu boboci gata sa infloreasca. Soarele le dezmierda cu raze blande si adieri  calde au dus mai departe vestea -  pamantul respira curat si gradina redevenise  coltul de rai de alta data.

Nu e razboi sa ma omoare pe mine!

In jurul meu e fum si tipete se aud din toate zarile. Orizontul cu  strafulgerari  sporadice de la detonari mai mult sau mai putin intamplatoare, imi lumineaza fata precum blitul la fotografii. Prin mine parca trec fara graba oameni sau ce a mai ramas din ei - suflete cu resturi de trup si ganduri ravasite. Razboiul i-a atins pe toti si nu a iertat pe nimeni. Cladiri darapanate stau sa cada peste cele cazute deja, copaci smulsi din radacini in locuri ce candva erau parcuri cu verdeata - nimic nu isi mai are rostul firesc. Copiii privesc inaltul cerului fumuriu de sub cartonul pe care l-au tras peste corp drept patura, visand la o stea. Paturi nu mai exista de mult. Acoperisurile au ars si ele. Coltul de paine este azi masa imbelsubata pentru toti. Aici nu exista diferente. Focul si ceata mistuie lumea si durerea se rasfrange  tremurand printre dinti. Frica suiera pe la colturi sub forma de  zarva si alice.

 Mie nu imi este frica! E simplu sa mori si sa te eliberezi de toate. Durerea gloantelor si a schijelor te pot lasa mut sau orb, insa nu te omoara intotdeauna. Cel care scuipa foc acum te tine in viata ca sa platesti din pacatele celor pe care nu ii cunosti dar care te-au adus in starea in care te afli.

Eu nu mor! Stau aici langa lumea trista care s-a obisnuit cu soarta. Eu nu plang, doar vorbesc catre voi ca sa nu uitati ca multi dintre noi suntem norocosi de viata pe care o avem si totusi nu suntem multumiti de ea.

Eu scriu astazi despre durere si voi ma cititi sau ascultati la un cico zambind la frumusetile vietii.

Nepasarea e trista si ignoranta e oarba. Lumea se uita la mine si vede razboiul departe.

Sunt un actor intr-o vitrina. Sunt un desen animat depinzand de un deget care anima butonul de la telecomanda. Ma vezi, nu ma vezi, Azi sunt aici. Maine nu am sa mai fiu. Viata ta merge inainte si a mea pentru tine e dincolo de ecranul televizorului. Astazi imi iau adio de la voi,  fara sa fiu ranit de patima razboiului.

...

Asa as vedea eu lucrurile daca as fi reporter de razboi pentru televiziune.

Ceea ce am scris este doar o viziune personala.

Acest articol il dedic memoriei celui care a fost Jurnalistul Mile Carpenisan.

sunshine award

Am primit un premiu de la Mihaela  Multumesc din suflet! Este un premiu care merita oferit prietenilor care imi aduc prin postarile lor zambetul pe buze in fiecare dimineata senina.

Am sa il dau mai departe la randul meu, regulile fiind urmatoarele:

- Postarea premiului pe blogul personal;

- Daruirea mai departe catre prietenii alesi, cu afisarea link-urilor si instiintarea acestora printr-un mesaj. 

- Numirea persoanei care le-a oferit premiul.

Premiul meu se duce astfel catre urmatoarele persoane dragi mie:

DoarEu

Maria

Monica Olteanu

pumn de amintiri

Ina

raza de soare

Alexandra

dee

Sonya

denisia

joc cu visarea

Nasturash

si ultima dar nu cea din urma,

Au-delà des nuages se trouve mon monde!

Sarut de cirese, sarut de capsuni

"Tu n-ai manca niste capsuni?"

"Sincer as prefera acum un castron cu cirese."

"Da... dar totusi eu as vrea capsuni." 

Geo se visa in gradina bunicii, asezata  fara griji in mijlocul  lanului de capsuni. Cauta in siguranta fiecare capsuna ascunsa dupa frunzele verzi si abia astepta sa umple castronul pentru a le putea amesteca cu smantana si a le savura  mai tarziu cu prietenii.

"E drept, insa eu imi doresc cirese."

Flavius isi imagina copacul inalt si aspru iar el cocotat in varful lui fara frica ca ar putea sa cada. De sus cerul si  idealurile pareau mai aproape. Se risca agatandu-se de crengute din ce in ce mai subtiri, in speranta ca va ajunge in varf pentru a putea culege ciresele cele mai coapte. Renunta la galetusa sa catarandu-se   mai sus si manca direct fara a se mai complica sa le  stranga gramada pentru mai tarziu sau pentru altii.

"Hei... cum sunt ciresele tale?"

"Ai putea sa-mi dai din  capsunile tale..."

Visul continua intr-un sarut si buzele lor se unira in gustul dulce a fructelor de mai. Savoarea dragostei se amesteca  in aer cu aroma de cirese si capsuni...

Ea isi imparti capsunile culese cu grija  si era fericita ca puteau face ceva  impreuna.

El   isi savura ultima aroma de cirese si zambi  smechereste cu gandul la Geo. Se infrupta flamand din buzele ei cu gust de capsuni si alerga apoi bezmetic catre alte obiective.

Geo se retrase cuminte in visele ei zambind fericita la primavara care abia incepuse.

Flavius va reveni  cand gustul cireselor ii vor readuce amintirea ei pe buze.

Dragostea se imbina uneori in gusturi diferite. O poti savura toata odata traind clipa si apoi cersind de la altii. O poti aduna  langa tine si impartasi cu cel drag  in momente tandre. Fiecare om are visul sau si fiecare vis are  un gust aparte. Indiferent daca dureaza o clipa sau o viata, atunci cand savurezi visul dorit, savurezi de fapt gustul realizarii tale!

fericirea, tot inainte?

Astazi nu vreau sa scriu nimic. Inspiratia imi sopteste la ureche cu soapte dulci metamorfozate in fapte epitetice. Ce usor e sa te complici in sensuri fara rost si cat de greu e sa iesi din ele. Ma pierd printre vorbe, ratacindu-ma confuz in  stari inexplicabile. Nu, nu, acum nu vreau sa scriu, mii de cuvinte imi inunda mintea si comparatii ma ineaca la tot pasul. Metaforele zburda in mintea mea si eu refuz consternat sa le pun pe hartie.

Au fost azi pe la mine prieteni dragi. Mi-au insuflat o stare de beatitudine si nu vreau  sa ies din ea. Ma simt fericit si hai-hui. Mintea mi-a luat-o razna si inima imi bate ca nebuna. Am  dansat, am cantat, am vorbit despre ceea ce a fost, am rememorat amintiri de demult, dar am facut si planuri, ne-am promis sa facem mai multe. Suntem tineri si avem sansa sa ne afirmam. Ieri eram copii si traiam viata fara sa credem in consecinte. Astazi  unii din noi se casatoresc si fac demersuri despre cum se cresc copiii carora le vom da nastere. Trecem prin timp si nu putem privi  inapoi decat la amintirile ce ne-au ramas. Mergem inainte si visam la mai bine pentru copilasii pe care ii vom creste.

Nu vreau sa scriu, pentru ca m-as pierde azi in vise desarte. Nu mai sunt pusti si  adolescenta e lasata in urma, insa   vreau sa traiesc clipa asa cum e ea. Nu am pretentia sa fiu inteles in acest moment. Vreau doar sa merg mai departe cu ideea ca viata e frumoasa! Fericirea mea sunt prietenii mei,  fericirea e in oamenii buni  de langa mine!

din respect pentru artist, sa cante publicul!

Ochii privesc in gol si in golul creat nu se intrevede nimic. Inima s-a oprit din bataile obisnuite  fiindca nu indrazneste sa  tulbure linistea creata in sufletul meu. Astazi  mi s-a interzis sa cant iubirea pe care singur am  inventat-o.  Ma las prada amintirilor si gandul ma duce spre clipe de demult.

 O sala intreaga striga numele meu. 15.000 de oameni ma aclama pe mine si pe baietii din trupa pentru concertul sustinut in seara aceasta. Suntem la primul bis sau la al doilea sau chiar nu imi amintesc de e al zecelea. Intru in conul de lumina si zmumzetul oamenilor se intensifica. Plin de emotie, imi dreg vocea  si astept minute in sir ca lumea sa inceteze sa ne scandeze numele. S-a facut liniste. Acordurile de pian si chitara mangaie sala si din 15.000 de glasuri se aude aceeasi voce:

"E pustiu e-ntuneric.../ si mi-e frica de mor,/ locuiesc intr-o hrubaaa / la cap de coridor,/sunt racit si mi-e foaaame/ si nu am chior de bani/ fericirea e la bursaaa/ dar nici p-aia n-o aaaam" ...

Nu am scos un cuvant pe toata durata piesei. Am multumit si am iesit pentru ultima data. Ce a urmat in sala a fost de nedescris. Dupa noi urma o formatie in plin apogeu artistic. Erau pe val si lumea ii primea mereu cu iubire. Dar nu acum. Minute in sir lumea ascandat numele nostru, minute in sir au trecut si publicul ne-ar fi vrut don nou sa cantam toata noaptea. Cealata trupa a urcat pe scena  si si-au inceput recitalul in fluieraturi si scandari pentru noi. Noi eram de mult plecati si publicul parasea sala  scandand "Vama Veche! Vama Veche!"...

...

Am incercat doar sa imi imaginez cum s-a simtit Tudor Chirila in seara aceea sau in oricare alta seara in timpul unui concert de asemenea anvergura. Stiu doar ca eram acolo intre mii si mii de oameni care il aclamau pe el. Stiu ca dragostea mea puerila si-a cladit temelia pe versurile  si vocea lui. 

Stiu ca "Vama Veche", "Nu am chef azi", "Ana" sunt   tot ceea ce ma leaga pe mine, un simplu cetatean al tarii, de Tudor Chirila. Si stiu ca multe din versurile lui mi-au atins inima si poate mi-au influentat deciziile adolescentine. 

Faptul ca astazi justitia romana a decis ca Tudor Chirila nu mai are dreptul sa interpreteze aceste piese fara acordul celor care au distrus trupa Vama Veche, imi intareste inca odata ideea ca in Romania poti sa mori nevinovat cu dreptatea in mana. 

Din respect pentru Tudor Chirila, am sa ma rog ca la urmatorul concert, intreaga sala sa cante Hotel Cismigiu. Justitia i-a interzis lui sa-si cante propriile creatii, dar nu ne poate interzice si noua  ceea ce iubim si  cantam din inima. 

"Acum... acum vom canta o piesa, pe care de fapt o sa o cantati voi!" - mie mi-a ramas aceasta fraza intiparita in minte. Se intampla la un concert in decembrie  2003 la Polivalenta in Iasi si probabil s-a repetat la fiecare concert pe care Domnul Tudor Chirila l-a sustinut in tara asta. "Hotel Cimigiu", precum si oricare din piesele lui, le putem canta si ne vor ramane vesnic in suflet ca fiind ale  celui care le canta: Tudor Chirila. Cu siguranta nici un tribunal  din lume nu poate sa treaca peste decizia omului ce fredoneaza "Iubeste" , a celui care se simte "Ca la 18 ani", a tuturor care s-au indragostit la "Vama Veche" a celor ce viseaza mereu la "Vara asta".  Cuvintele sunt ale tale, versurile sunt pentru noi! Nimeni nu ne poate interzice noua, fanilor, sa cantam  piesele tale!

Sper ca acesta nu este doar un "Epilog". Dragostea invinge, muzica invinge, Tudor Chirila are puterea  sa invnga si el. Iar cei care iubim ceea ce face vom fi acolo sa il sustinem cu bratele deschise!

In zi de Paste, La Craciun...

Anul asta inceput sub semnul suspiciunilor, insa a avut semne uriase ca lucrurile nu vor mai fi la fel. Primavara a aparut din prima zi zambitoare si am intampinat-o cu bratele deschise convins ca totul a revenit la normal. A fost doar o tresarire de orgoliu capabila sa ne pacaleasca pe toti.

Astazi privesc afara si imi dau seama ca schimbarile sunt  multe si hotaratoare. "Ploaie in luna lui marte" s-a transformat  in "Te uita cum ninge Decembre!" Malinul care trebuia sa fie inbobocit deacum imi aminteste de Fuego - "Impodobeste mama bradul".

Anul asta de Paste  vom manca porc pt ca mieii nu s-au nascut inca, pe iepuras il vom denumi Rudolf, iar in loc  de flori vom folosi globuri. Ninge ca in povesti si cred ca vom avea un nou Craciun veritabil, de Paste.

Practic, cred ca cineva a ramas cu treburi nerezolvate in timpul iernii si s-a rugat mult ca acea  perioada sa se repete. Acum aveti sansa sa o luati de la capat pentru ca  martie e din nou decembrie. Ati uitat sau ati ezitat sa duceti o treaba pana la capat? Asta e momentul vostru. Soarta v-a dat sansa sa o luati de la inceput si sa reparati greselile. Va rog eu grabiti-va! Sunt copii pe strada care il astepata pe Mos Craciun! Nu vreti sa dezamagim copiii!

calatoria potrivita

O gara gri si  trista intr-o noapte geroasa. Un ghiseu monocromatic si o casiera infrigurata. In fata mea cativa oameni posaci. Pe sine, asteapta dormitand sub aburi cenusii un tren ce duce Departe. 

"Buna seara, daca sunteti  draguta, vreau un bilet."

"Sa fie pana unde?" ma intreba casiera palida si de loc draguta, cu ochii aproape inchisi.

"As dori, pana Departe."

"Pentru Departe avem doar  la capat de linie. Nu vindem bilete tur retur."

O remarca care incalzeste aparent  raceala aerului   de iarna. De ce sa vreau tur - retur daca aleg sa plec din viata asta? Ma mai intorc cand stiu bine  de ce plec? Plec sa scap de cele ce ma inconjoara. Plec sa uit ca lumea e rea. Ma duc ca sa uite altii de mine. Ma urc in trenul spre Necunoscut sa scap de viata care nu vrea  sa imi zambeasca.

Ma mai intorc? La cei ce ma iubesc si nu au curaj sa mi-o arate? La lucruri ce le ador si nu pot sa le iau cu mine? La soarta care imi joaca feste? Odata urcat in trenul asta  nu mai e cale de intoarcere.

Ma retrag   posac langa ceilalti oameni care au stat la coada inaintea mea. Ma uit la biletul pe care scrie  cu litere mari Departe/Nicaieri/Obscuritate.

"Aici e sala de asteptare" imi spuse primul dintre ei. " Uita de tot,  si poftim in vagoane. Ultimul tren pleaca curand". 

"Ti-ai luat bilet? Ti-ai declarat bunurile pe care le porti asupra ta?"

"Nu poti lua cu tine inima,"imi spuse un  al doilea om.
 "Nu poti pastra amintirile," se baga in discutie si al treilea.

"Daca pleci spre Nicaeri  lasa-ti sufletul aici. Dincolo  nu mai ai nevoie de el!"

Locomotiva se trezi la viata si incepu sa suiere puternic. Oamenii posaci se urcara in graba in vagoane. Acolo unde merge trenul asta nu mai esti  om. Cand fugi de realitate nu  mai  poti sa iti asumi responsabilitati. Daca iti lasi prietenii in urma, nu te mai poti intoarce la ei. Cand parasesti pe cineva nu mai ai pretentia sa  te aminteasca ca un om bun. Daca fuga ti se pare solutia cea mai usoara, nu privi inapoi la cei care te vor uita in graba!

"Nu va suparati, domnisoara. As vrea sa returnez un bilet. Am cu mine amintiri, inima, suflet curat. Nu le pot parasi intr-o gara ce nu are iesire catre lumina.

Asta e  o gara  cenusie pentru oameni lasi. Eu cautam trenul ala colorat  si plin de dorinta numit Speranta.

Doar cu  Speranta voi calatori prin viata pentru a ajunge fericit la  adevarata destinatie!" 

un metru si un zambet

Fac ce fac si ma leg iar de vremea de afara care nu vrea sa fie in concordanta cu sufletul meu. Rad, zambesc, infloresc in fata tuturor pe zi ce trece si afara e inca iarna. Primavara mi-a facut cu ochiul vreo doua zile si apoi a inghetat. Frigul si zapada au pus  stapanire pe oras si pe  muntii ce il inconjoara. Prieteni amatori de sky profita din plin  de sansa nesperata pe care au primit-o. Daca ei profita, eu trebuie sa ma ofilesc si ma sting cand soarta nu mai vrea sa imi surada?. Cum poate iubirea mea sa se rasfete? Cum poate cerul senin sa ma relaxeze? Cum pot florile sa creasca cand iarna asta nu vrea ca sa plece? Ma urc in varf de munte si imi strig neputinta lasandu-mi visele jos si infruntand realitatea. Ma lovesc cu capul de cerul vanat si ma cert cu astrele de pe bolta cereasca. Vantul imi suiera si ma impresoara incercand sa ma arunce de pe culmile pe care le-am cucerit cu inversunare. Nu ma las doborat! Sunt puternic pentru ca vreau sa fiu! Sunt optimist pentru ca simt ca asa trebuie sa fiu. Pot sa fac  ce vreau in viata atata timp cat imi doresc cu adevarat!

Am intalnit zilele trecute o domnisoara draguta cu o voce superba. Eram doar simpli  amici la aceeasi masa, intr-o seara de karaoke, fara sa avem pretentia sa stim ceva unul despre celalalt, simtindu-ne fiecare asa cum vroiam sa ne simtim in compania celor din jur.  Nu imi amintesc  de unde a pornit discutia, dar imi povestea de un complex ce l-a avut odata: se simtea mica si neinsemnata.

"Hei, cine sunt eu?  Sunt un om mic in lumea asta mare"

"Nu esti mica. Ce inaltime ai?"

"Am doar un metru si un zambet!"  si a continuat sa cante la fel de superb  ca si pana atunci.

Exista oameni in lume care se feresc de realitate si sunt complexati de felul in care i-a lasat soarta pe pamant. Exista multe pesoane care se ascund in sufletul lor si nu mai vor sa  iasa. Exista din nefericire cazuri in care oamenii renunta la viata pentru ca  nu gasesc calea de  a o intelege.

Nu trebuie sa fii perfect pentru a reusi in viata. Nu trebuie sa fii inalt sau scund, nu trebuie sa fii  gras sau slab. Nu e suficient sa fii destept, nu e necesar sa fii bogat. 

Nu oricine poate fi optimist, dar oricare isi poate propune  un scop pe care sa reuseasca intr-un final sa il atinga. Fiecare din noi  isi poate indeplini idealul propus atata timp cat crede in el. Timpul curge nestingherit inainte,  trebuie doar sa  profitam de clipele  prin care trecem fara cale de intoarcere.

Primavara va veni cu siguranta, iarna cu ger si zapada se zbate acum intr-o agonie inselatoare. 

Dragostea mea canta  si danseaza  pe  miresme  de voie buna, asteptand sa ma gaseasca cat de curand.

Domnisoara de un zambet statura  va creste garantat prin talentul pe care il are.

Viata  e frumoasa! Haideti sa-i zambim  impreuna!