Aveam odată o voce. Caldă, calmă, plină de vorbe de duh şi de
cuvinte armonioase, ȋn fraze bine alese sau simple metehne. Era vocea mea.
Evoluam - vorbeam
mult, scriam enorm.
Apoi am
ȋnceput să tac. Aşa, fără să vreau, atent la lumea asta multă prin care am
pornit să călătoresc. Mai multe ţări, vreo două continente, munţi, mări oceane,
persoane diverse. Zboruri peste zboruri, cerul era aproape.
Am lăsat
vocea ȋn pace şi am fost atent la toate. Doar că nu şi la mine.
- Prea
multe cuvinte, mi-am zis. Hai să trăim fără şoapte.
Eram fermecat.
Mă vrăjisem ȋn realităţi contemporane.