Bogatie sufleteasca

Isi simtea ochii mici  si obositi.  Bezna ii musca din orbite si dungile palide  de lumina care veneau de la felinarul de sus nu faceau decat sa ii creeze stari de ameteala. Stranse din ochi si sudoarea ii invalui fruntea  maslinie.   I se parea ca aude cum  oasele fetei ii  strapung  obrajii  in incercarea de a iesi la suprafata si un nou fior il lovi in stomac. Nu isi mai amintea cand avusese ultima masa copioasa.   Mainile ii tremurau din incheieturi. Nu le zarea clar, insa stia exact ce se intampla cu fiecare particica din corpul lui plapand. Ce om obisnuia sa fie... Inalt si zvelt,  elegant  si destept.  Corpul sau bine caldit ajunsese totusi sa ia aspecte supraponderale in momentul in care a hotarat sa  schimbe ceva in viata lui. Importanta hotarare. Cat de implinit s-a simtit atunci.  Continua sa sape in pamantul vascos atent la fiecare  fir de argila ce ii trecea printre degete. Isi umplea timpul cu amintri ale vremurilor demult apuse, evitand sa  traiasca prea mult in prezentul intunecat.

Alaturi de  el sapa un om pe care il cunoscuse in vremuri tulburi, la multa vreme dupa ce  renuntase la viata sa anterioara. Ii retinuse numele insa nu prea vorbeau. Se intelegeau mai mult prin semne intuitive si nu incercau de loc sa isi arate amabilitatea unul in fata celuilalt. Cu toate astea   era convins  ca ii leaga un fel de prietenie ascunsa, o  legatura tacuta care putea oricand sa se dovedeasca benefica in  conditiile date.

Din capatul tunelului se auzi un zornait de clopot  si pentru o clipa deschise ochii. Reusise sa isi umple mintea cu  amintiri si trecu cu bine peste prima parte a zilei. Era singurul momet de relaxare din  acea groapa intunecata. Ajunsese destul de adanc, nu ii era frica ca ar putea ramane fara aer. Prefera sa munceasca singur, departe de privirile suspecte ale colegilor lui de breasla. Singurul care il urma era amicul sau tacut.

 Se aseza   atat cat ii permitea  deschiderea vagaunii sa se aseze si astepta linistit sa ajunga pana la el cana de apa si coltul de paine. Avea timp suficient sa isi opreasca mainile din tremurat si sa incerce sa se relaxeze. Era acolo pentru altceva. Nu avea cum sa uite asta. Tot efortul lui avea sa fie rasplatit peste masura.  Dorinta succesului ii dadu aripi. Uita de  oboseala si incepu  involuntar sa sape. Cana   de metal plina cu apa ajunse la el si il gasi cu mainile ocupate. In reflectia razelor ce izvorau din felinarul ponosit, sticli in ochii lui prima scanteie de speranta. Apa se revarsa peste  trupul lui osos si se risipi in intunericul pamantului. Ochii sai mici  au ramas pe moment la fel de muti  precum intregul sau corp. Apoi, intr-o rabufnire spasmatica, fiecare os al sau vibra si se trezi la viata.  Mainile sale  scufundate in pamant au scos la iveala fericirea. 

Privi speriat in jurul sau cu coada ochiului si vazu  pe fiecare din ei ocupati cu coltul de paine. Isi privi cana   de apa cazuta langa painea imbimata cu pamant. Apoi deschise palmele si indeparta sfios si atent pamantul de pe piatra uriasa. Era adevarat. Il gasise. Legenda pentru care renuntase la viata sa de boem  pentru o viata in mine se adeverea acum. Era urias. Era sclipitor si  oricat de palida ar fi fost lumina care ajungea pana la el, stia ca tine in mana   o adevarata comoara. Era al lui. Era doar al lui. El  avea sa iasa de acolo  ridicandu-l deasupra  capului si oamenii se vor inclina in fata lui.  Le va arata la toti ca el este cel care l-a gasit. El este regele si  toti cunoscutii ii vor fi la picioare. Se va umple de faima, ziarele si televiziunile ii vor acorda cea mai mare atentie si  intreg cuprinsul globului se va cutremura  in rasunetul numelui  sau.

Tinea pumnul deschis admirandu-l. Era  aproape cat palma sa si nu putea sa il cuprinda cu o singura mana. Marimea lui insemna glorie. Insemna sfarsitul anilor In care a muncit in grota aceea blestemata. Insemna viata de boem pe care avea sa o duca deacum inainte. Era uimitor. Ii simtea stralucirea  in intunericul obscur si inima sa se umplea de  satisfactie. Idealul sau fusese atins. De astazi viata  de sclav autoimpusa a luat sfarsit.

Inchise ochii si lasa bucuria sa ii invaluie trupul, pregatindu-se sa iasa  la lumina.

O durere scurta i se aprinse in moalele capului si ultimul lucru pe care il vazu inainte  sa se prabuseasca fu amicul sau tacut care  ii lua din mana dimamantul. A vrut sa tipe, sa se zbata, sa se revolte, dar sufletul sau  se ridica deja spre lumina.

 Diamantul si bucuria pamanteasca se risipira undeva in  jungla plina de oameni. Acolo sus unde mergea el era liniste si   sentimentul de implinire era singurul care ii purta sufletul pe cararile cerului.

Ce e esential in viata? Sa muncesti pentru un ideal? Sa indeplinesti idealul si sa realizezi ca nu e ceea ce visai cu adevarat? E mai importanta linistea sufleteasca decat  diamantele(avutia)? Aveti prieteni adevarati care sa va sustina sincer in indeplinirea idealurilor propuse? Sunt curios care sunt parerile voastre.