Final... de legenda

Va amintiti ca am plecat la drum spre varfuri inalte de munte? Si am poposit la gura unei vai adanci admirand o floare de colt. Si din senin a aparut un batran care ne-a spus o poveste. Despre un regat prietenos cu imparatul si imparateasa ce aveau o fiica deosebita, despre faptul ca fiica s-a indragostit de un om din popor si a fugit in inaltul muntilor. Sporind misterul m-am oprit aici. Apoi am pus la contributie imaginatia voastra si am luat cu bucurie  cate putin de la fiecare adaugand la finalul pe care deja il aveam scris. De la eram clopotel  am  luat conceptul unei decizii puternice, de la Vanesa am luat nemurirea, de la Mystic  am luat sacrificiul, de la Claudia - dezamagirea, de la memori3s am ales magia si de la Alis  renasterea.  Imbinand  ideile voastre, iata  continuarea povestii in forma ei finala:

...Astfel, in ziua in care la palat s-au strans sute de   regi si imparati sa o peteasca pe printesa,  cei doi indragostiti urcau  deja catre varful muntelui stancos. Dincolo de varf,  acolo unde stanca se unea cu cerul, era tinutul Soarelui Rasare, un taram fara regi  si regine, doar cu oameni simpli  fericiti si cu inima plina de iubire.

Au pornit imparati calare. Si printi din lumea intreaga pe muntele stancos. Si vrajitori s-au strans ca sa-l blesteme pe cel care a rapit inima printesei cu pielea alba ca laptele si fina precum catifeaua. Si-au blestemat pe fata sa nu poata fi atinsa decat de imparati si regi. Si daca  s-ar intampla ca omul  fara sange  nobil sa o imbratiseze si sa o iubeasca pe domnita,  ea sa  cada de pe stanca si el sa traiasca vesnic pe varful muntelui plangand  amintirea sa.

Dupa ani de cautari si impietriti de durere, parintii imparati s-au saturat de lacrimi si si-au renegat si ei propria fica. Nori de furie s-au adunat peste castel si muntele nu si-a mai aratat niciodata varfurile .  Cetatea a fost mistuita de  negura timpului si anii s-au scurs   lasand in loc doar pasuni cu verdeata si ape curgatoare. Intr-un tarziu, muntele si-a descoperit crestele si albastrul  si-a dezvaluit din nou seninul  in ochii calatorilor.

Batranul tacu, ne studie pe fiecare din noi si zambi.

- ... si printesa? Am intrebat noi, dornici sa aflam continuarea povestii.

Se ridica incet, adus de spate de batranete, insa se misca sprinten si arata catre floarea de colt.

- Dupa prima noapte de iubire departe de palatul parintilor ei, el s-a trezit singur pe un colt de stanca. In locul fetei, privind catre  abis, statea acea floare catifelata. Blestemul vrajitorilor a ajuns la ei cu norii cei negri si  fulgere si trasnete au impins-o catre prapastia fara fund.  De atunci el o cauta mereu refunzand sa creada ca iubirea lui nu mai este. Mii de ani au trecut peste dansul si el crede ca doar dragostea pentru ea il  mai tine in viata. Uneori mai vine aici si isi aminteste noaptea de dragoste, priveste floarea catifelata si inocenta si dispare iar, fara sa mai apara ani de zile.

Stateam cu totii incremeniti si priveam floarea  de pe buza prapastiei. Abisul refuza sa o inghita si ea nu parea ca vrea sa se arunce.  Batranul disparu intre timp, lasandu-ne sa credem ca  toata intamplarea a fost ca un vis creat in mintile noastre obosite de la urcus. 

Ne-am adunat fortele si cu ultimele puteri am reusit sa ajungem in varf. Ne-a invaluit un sentiment de liniste sufleteasca si ne-am simtit cu adevarat multumiti.

 Stateam in locul unde muntele se unea cu cerul  si eram doar oameni simpli si cu inima plina de iubire. 

De pe creste, floarea de colt zambea inocent in sufletele tuturor.