De ce nu-mi place iarna

Ninge. Dar ninge puternic. Fulgii de zăpadă aleargă bezmetic şi dezordonaţi lovindu-se frenetic de fereastră. Se asează la gramadă, unul peste altul pe orice obiect rece ce le iese în cale. Pustiu. Strada plânge cu fulgi în lumina seacă a intersecţiei. E târziu în noapte şi devreme în zi, însă eu stau lipindu-mi respiraţia caldă de geamul dormitorului. Cocoţat pe caloriferiul aproape cald, în pijamaua pe care mi-a adus-o Moş Crăciun fără ca eu sa mi-o fi dorit măcar, îmi rătăcesc privirea în infinitatea ninsorii. Sunt un copil. Am 9 ani si mintea îmi zburdă în fantezii cu nămeţi uriasi  de zăpadă.

Euforia mă ţine departe de somn şi imaginaţia desenează deja tunele de zăpadă mai înalte ca omul. Să ningă mai tare. Dimineaţă învăţătoarea cea rea vrea să mă asculte la o lecţie pe care am învăţat-o de trei ori şi ea tot nu e mulţumită de mine. Să ningă. Până la prima oră de curs nu o să aibă nimeni timp să construiască tunelul de zăpadă către şcoală. Dorinţa mea dă libertate viselor ce zboară şi se confundă cu marea de nea de dincolo de fereastră. În intersecţia slab luminată bordura trotuarului s-a îmbracat deja în alb şi a devenit una cu strada. Totul e uniform acum şi fulgii continuă să cadă în valuri. Ăsta îmi doresc! Dacă ar ninge toată noaptea aşa, nu ar fi greu ca zăpada sa ajungă până la primul etaj şi să pot ieşi direct pe fereastră. Ce frumos ar fi să stau aşa deasupra tuturor... Liniştea se amestecă cu dansul cel alb şi se aprinde în felinarul cel palid de pe stradă. Însă visele puerile se sting mereu lovite  de impactul realităţii.

De nicaieri o maşină se aude vuind. I se văd farurile târziu apărând în oceanul meu de zăpadă. Se apropie repede şi o să tulbure covorul aşternut până acum la rugăminţile mele. Viteza prea mare şi vizibilitatea redusă nu au lăsat maşina să intre cu bine în intersecţie. Şi ca şi cum apariţia ei nu ar fi fost îndeajuns, bordura desenată în alb muşcă din cauciucurile vehiculului în mişcare. Euforia mea s-a stins brusc lăsând în locul ei teamă. Maşina ricoşată în clădire născu în jurul ei voci nervoase şi flăcări sinistre. Umbrele în forme ciudate se înaltau către blocurile ninse şi se spărgeau  în fereastra arătând spre mine. Oameni se uitau cu ură! Eu eram vinovatul!

“Priviţi-l! El şi-a dorit să ningă! Zăpada nu ar fi fost atât de mare dacă el nu-şi dorea asta.

Trebuia să înveţe. De ce e treaz la ora asta?"

Cu inima bătând în piept şi dincolo de el, m-am ascuns sub plapuma grea şi calduroasă plângând în sinea mea şi repretându-mi lecţia.

De mâine mă apuc de învăţat. Mă duc la şcoală liniştit. Nu îmi mai trebuie zăpadă. Nu mai vreau niciodată troiene. Să ningă liniştit si bordura să nu mai fie albă.

Mai simplu ar fi să vină mereu primăvara!