Dragoste de frate

Era o vreme, după anii 90 când pasionaţii de maşini erau înebuniţi de maşinile străine. Dacă România Epocii de Aur cunoscuse înafară de celebra noastră Dacia doar vechea  Lada sau bătrânul Moskvici, noua eră postdecembristă a adus odată cu ea şi valul maşinilor de lux din  ţările vestice. Astfel, au aparut ca după ploaie o multitudine de autoturisme necomercializate până atunci în ţărişoara noastră. Fenomenul menţionat nu avea cum să nu treacă neobservat în familia  strămoşilor mei, neam de şoferi din tată în fiu, marcând o nouă povestioară ce îi face pe aceştia demni de Cartea  de Aur a Umanităţii ca şi Artişti Anonimi ai Umorului (ca şi în istorisirea precedentă pe aceeaşi temă, vă rog să nu mă credeţi pe cuvânt).

Ca în orice familie de şoferi ce se respecta atunci, tranziţia s-a făcut de la  Moskvici la Mercedes, astfel ca toţi fraţii şi-au vândut vechea maşină, au adăugat lângă puţinii bani obţinuţi (Moskvieci devenise un chilipir la un moment dat) economiile strânse o viaţa întreagă şi şi-au cumpărat mult râvnitul Mercedes. Visul lor era să facă un drum împreuna în maşinile lor identice. Toţi fraţii! Şi toţi aveau acum maşini roşii! Mai puţin bunicul meu. Şi-a vândut  maşina, şi-a vândut tot ce putea vinde înafară de casă, şi-a scos banii de la CEC şi tot nu reuşea să găsească o maşina identică cu a fraţilor lui. Şi cum  cei 12 fraţi sunt artişti ai umorului în cartea mai sus menţionată, glumele şi umilinţele lor la adresa bunicului meu nu au încetat să apară. Tatăl tatălui meu era la capătul răbdarii şi inima începea să îi joace feste. Şi cum cu sănătatea nu e de glumă, după ce s-au săturat de râs pe tema asta, fiecare frate a mai făcut un efort financiar şi au reuşit să îi ofere fratelui aflat în suferinţa diferenţa de bani care îi trebuia pentru achiziţionarea Mercedesului atât de mult visat. Acum toţi 12 aveau celebra maşină în variantă roşie şi visul lor de a conduce împreună toate cele 12 maşini roşii părea atât de aproape de a deveni realitate. Insă povestea nu avea să se termine aici. Ghinionul l-a urmarit pe bietul nostru bunic şi maşina a cedat fără ca el să apuce să se bucure de ea. Eram copil, însă mi-l amintesc cum stătea posomorât lângă maşina de un roşu impecabil, cu motorul desfăcut în bucaţi. Pe faţă lui nu mai era urmă de speranţă. Cu toată stradania lui şi a mecanicilor emeriţi, maşina nu avea să mai fie reparată vrodată. Idealul său se năruise înainte ca fericirii să îi crească aripi. Fraţii au venit să-l consoleze, însă nici unul nu a reuşit să se abţină de la glume. Luat în râs, fără bani, dar mai ales fără maşina vieţii lui, inima i-a cedat din nou şi a ajuns la spital. Aflat la un pas de trecerea în alte lumi, fraţii au venit din nou să îi ofere sprijinul moral. Conştienţi că orice glumă l-ar fi trimis spre nefiinţa, într-un gest de maximă solidaritate, au hotărât cu toţii că mercedesul nu e de nasul lor şi s-au pus de comun acord să îl vândă, trecând la singura  dragoste care i-a ţinut pe toţi împreună în decursul anilor ce au urmat – maşina Dacia.

Bunicul meu e sănătos şi la anii lui înaintaţi încă mai conduce bine. Dacia lui arată ca nouă şi la fel ca toţi fraţii lui, e mândru că viaţa încă îi surâde.

(Se zvoneşte că în garaje ascunse pe sub case sau în diverse magazii ferite de ochii  răi ai lumii, fiecare din fraţi merge  în cel mai mare secret măcar odată pe săptămână, pentru a-şi admira, îngriji şi mai ales a se simţi fericit lângă maşina pe care au visat-o toată viaţa – bătrânul mercedes rosu. Chiar daca nu şi-au mai condus-o niciodată, visul lor a trăit veşnic alături de ei. Cu siguranţă însă bunicul meu nu va afla asta niciodată!)

  Morala e simplă şi plină de ecouri. Indiferent cât de ignorant poţi să pari, indifrent de idealurile pe care le ai, respecta-ţi aproapele, fii solidar cu fratele tău chiar dacă asta înseamna uneori renunţarea la visele proprii. Dragostea de frate e mai mult decât omenie. E un drept cu care te poţi mândri şi multă lume şi-ar dori să îl aibă!