Între respect şi disperare

Multumesc pentru fotografie, Anca!

În Piaţa Unirii porumbeii s-au risipit la primele ore ale dimineţii. Nu e loc de ei astăzi aici. S-au ascuns pe sub drapelele uriaşe ce îmbracă faţadele blocurilor din jur. Parcă e un semn că lucrurile nu  se vor desfăşura după ordinea lor firească. Ora e destul de înaintată şi pregătirile sunt ca deobicei întârziate. Oamenii de rând s-au adunat repede în ciuda  frigului de afară şi cu câteva minute înainte de startul ceremoniei mulţimea e deja nerăbdătoare. Nu e linişte. De fiecare dată înaintea furtunii e linişte. Dar astăzi nu! Lumea e pregătită de luptă!

În ţara noastră a fost sărbătoare. La Iaşi mai presus de orice a fost sărbătoare. A fost Sărbătoarea Unirii! Am trecut prin locul evenimentelelor şi m-a impresionat doar desfăşurarea masivă de forţe de ordine. Chiar dacă mi-am propus să stau să privesc, să fiu parte a sărbătorii, nu am zăbovit mult. Era previzibil că fiecare român de acolo aştepta să se întâmple ceva înafară de tradiţionala horă pe care o dansezi în fiecare an dând “mână cu mână” cu omul de lânga tine, “unit în cuget şi simţiri”.

Huiduielile le-am auzit de departe. Cu fiecare pas care mă îndepărta de acel loc inima îmi spunea să mă întorc. Însă nu am vrut să fiu martor la aşa ceva.

A fost Ziua Unirii. A fost ziua în care omul de rând a fluierat imnul naţional fluturând drapelul în semn de protest. A fost ziua în care trebuia să ne  sărbătorim pe noi românii ca popor unit dincolo de orice greutate. Şi noi ce am făcut? Am înjurat, am huiduit, am fluierat transformând sărbătoarea într-un protest.

Paşii alergau departe de injurii şi gândurile mele căutau să  se rătăcească printre clipe de istorie memorabilă. Insă în cap îmi răsunau vocile pline de răutate şi dezamăgire ale oamenilor care au rămas în urma mea. Istoria se scrie cu lacrimi. Măreţia Unirii a venit după o revoluţie. Roata se întoarce mereu şi acum mulţi au ajuns din nou la lacrimi. Oare curând vom ajunge cu toţii?

Nu am vrut să fiu părtaş la aceast eveniment. Nu este demn să îl ţinem minte. Mă zgârie pe retină omul ce aruncă drapelul şi înjură când fanfara armatei intonează imnul naţional. Imnul care se presupune că ar trebui să ne ridice în picioare, drepţi, semeţi şi plini de respect pentru ţara noastră.

Mai gav este că jumătate din tinerii din Piaţa Unirii nici nu cunoşteau exact semnificaţia zilei. Unde suntem în istorie? Nepăsarea şi ignoranţa se vor termina vreodată sau nici nu au început încă să-şi arate “roadele”? În ciuda disperarii avem dreptul să ne huiduim propriul imn naţional? Care e părerea voastră aici?

Unde e respectul? Unde e unitatea? Ce fel de patrioţi suntem noi? Cum ne putem numi români dacă am  călcat astăzi în picioare o zi  care e însăşi cheia istoriei în ţara noastră? Ne-am aruncat invectivele în public şi am rămas să ne plângem soarta.

Din disperare omul sarac şi-a ţipat durerea, din durere cel ce moare de foame a uitat să se bucure. Din lipsa de zâmbet, cel care plânge a refuzat să respecte imnul, impunându-si propriul dezgust. Iar eu? Eu ce să fac? Să plâng? Să mă revolt? Să-mi ţip disperarea şi nimeni să nu mă asculte?... Parafrazând (fără să-i fac reclamă) o companie din ţară, rămân să sper că “România va creşte (cândva) prin bun simţ şi responsabilitate!”