Renaştere

Întunericul muşcă din el în forme nedefinite. Atât de dureros încât tresări în linistea nopţii. Înghesuit -  mirosul pământului îngheţat îl strangula - fu aproape să se stingă. Reuşi să se mişte, scăpând pentru o vreme din strânsoare. Nu îi era frig, prin trupul său plăpând abia începea să curgă viaţa.

Se opri preţ de o clipă şi ascultă. Liniştea nu trăda nici un semn, pământul era tăcut şi el. Întunericul înfrăţit cu tăcerea complotau  să-l reţină închis pentru eternitate. Însă el ştia că acum e momentul. Nu avea cum să greşească. Îsi simţea corpul cum se naşte. Trebuia să găsească calea spre lumină indiferent de consecinţe.

Îşi căută loc prin pământul  rece si încercă să se ridice. Cu răbdare, fără foşnet şi plin de încredere. Drumul spre lumină era anevoios, însă răsplata avea să fie pe măsură. S-a născut cu soarele în gând şi idealul putea deveni posibil doar prin propriul efort. Fiecare fir de pământ prin care trecea, fiecare piatră pe care reuşea să o lase în urmă erau paşi spre împlinirea viitorului său.

În timp ce se căznea să treacă de o rădăcină ce i se părea uriaşă, o bucata de pământ se desprinse şi trecu pe lângă el făcând loc luminii. Fâsia albă îi intări speranţa. Era aproape. Terminase de săpat în pământul negru şi reuşi să ajungă la zăpada îngheţată.

Noaptea se retragea spre alte meleaguri şi cocoşii cântară zorii de zi. Prima rază de soare îl găsi vesel, cu visul împinit. Din albul palid se născu el pentru a da culoare vieţii.  Păşind în lume din adâncul pământului, născându-se muncind pentru viaţa ce încă nu şi-o începuse, astăzi şi-a scos capul din zăpadă cel ce ne vesteşte primăvara: ghiocelul!

O floare atât de plăpândă care oferă prin gingăşia sa o lecţie de viaţă. Primavara să vă aducă voie bună şi armonie. Sufletul să vă fie senin precum cerul iar spiritul luptător precum acest ghiocel care  renaşte în fiecare an pentru a vesti un nou început. Să auzim numai de bine!