Erau timpuri când realitatea părea tristă şi viitorul incert. Erau vremuri în care mintea mea de copil refuza să creadă că pot reuşi în viaţă. Nici acum, când au trecut ani buni de la acel prim gând nu sunt convins că pot să am succes în totalitate. Am ramas mereu cu întrebarea, m-am oprit mereu să caut răspunsul la ceea ce sunt. Însa acum ştiu că nu trebuie să fiu unic pentru a fi învingător.
Pentru prima dată aici am să vă redau modul meu de gândire de acum mai bine de un deceniu. Am să dezvălui încă un secret din ceea ce am fost, lăsându-vă să citiţi ceea ce credeam atunci că e una dintre cele mai bune poezii ale mele:
Natură moartă (cu înger decăzut)
Am încercat să desenez
Printre flori în grădină
Şi păsări ce cântă cu dor –
O umbra din mine.
Mi-am zugrăvit
În grabă-un picior
Şi apoi pe al doilea.
La o creangă căzută şi strâmbă
Am lipit o mână,
Apoi pe a doua, dar stângă.
Mi-am făcut cap din luna răzleaţă,
Iar din soare doar vise îmi fac.
Încercând cu tristeţe să plâng
Risipit şi pierdut printr-un nor
M-am retras oarecum pe pământ…
Am uitat în grabă şi zor
Să-mi dau în viată iubire – şi mor.
Am renunţat să scriu poezii. Poeziile pentru mine înseamnau doar tristeţe. Atunci când am aflat că viaţa este de fapt frumoasă, am înţeles că pot folosi cuvintele în alt mod, exprimând înţelesul lor pentru frumuseţea vieţii pe care o trăiesc.
Indiferent de vârsta pe care o aveţi, indiferent de dezamăgirile care vă ating sufletul să nu renunţaţi la zâmbet. Păstraţi-vă optimismul, voia bună şi după dezamăgire va veni cu siguranţă fericirea. Pentru că niciodata dincolo de ceaţă nu poate fi cerul înourat. Dincolo de învolburare este întotdeauna doar seninul albastru şi raza de soare spre inima ta.
8 comentarii:
Fie ca Cineva acolo sus sa citeasca ce tot scrii tu aici. :)
Ar fi minunat sa se sfarseasca undeva, cat mai repede.... dezamgirile si ranile lasate in suflet de oameni, de esecuri.
Candva... mi s-a spus ca sufar de optimism cronic, indus. Am spus ca oamenii sunt rai... insa, se pare ca aveau dreptate. Optimismul in exces duce la pierzanie.
Mi-am pierdut increderea in oameni... in mine. Am pierdut suflet bun... astept sa se sfarseasca totul... :)
M-au incantat:
Iar din soare doar vise îmi fac.
Încercând cu tristeţe să plâng
Risipit şi pierdut printr-un nor
M-am retras oarecum pe pământ…
Am uitat în grabă şi zor
Să-mi dau în viată iubire – şi mor.
De ce ai incetat sa scrii poezie? Asta e harul tau Tudore!
Felicitari sincere!
felul in care ai scris poezie cred ca e de fapt celalalt taler al balantei...te echilibreaza si te contureaza perfect...ma raliez d-nei Elena spunand ca ai har...si asta chiar nu ma mira :)
Claudia - optimismul ese in tine. tu l-ai vazut, tu l-ai simtit. de ce l-ai lasat sa plece?
Doamna Elena - ma bucur ca v-a placut poezia si semnificatia ei. va multumesc.
Pandhora - de aia balanta are doua talere. unul e in jos si unul in sus. pot ele sa fie la acelasi nivel, dupa atata timp in care nu am dat nici o importanta zonei poetice? multumesc.
sunt sigura ca pot daca tu chiar vrei asta :)
multumesc,Pandhora!
tudor, să nu renunţi la poezie. a scrie cuvinte "lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart..." nu e dat oricui.
cândva am renunţat şi eu la poezie, pentru proza scurtă. dar ea a venit din nou, m-a regăsit. era la fel... era a mea.
şi pentru că poezia se simte nu se comentează, îţi spun numai că deja aştept să scrii alta, aici, cu gândul de acum.
poezia e a mea. ramane a mea chiar daca nu am mai scris de mult. daca am sa mai am inspiratie poate am sa revin candva la ea. ma bucur ca v- placut. multumesc psipsina.
Trimiteți un comentariu