Din copilărie

Să fi ȋmplinit vreo doisprezece ani ȋn anul ȋn care s-a ȋntâmplat ca ziua mea de naştere să fie aceeaşi cu Duminica Paştelui. Cred că asta e una din primele amintiri consistente şi bine ȋncheghate ȋn memorie de la ȋnceput până la sfărşit. Era prima dată când aveam să primesc cadouri de Paşte şi, mai mult decât atât, să le primesc la miezul nopţii. Ȋnsă pentru asta trebuia să merg tot pentru prima dată la slujba de Ȋnviere.

Am aşteptat cu emoţie momentul şi sâmbăta m-am uitat la ceas din minut ȋn minut. Ȋn prima zi de şcoală, ȋn clasa ȋntâi primisem cadou un ceas ca să ȋnvăt să controlez timpul. Nu am ȋnvăţat nici ȋn ziua de azi, dar atunci mi-am dat  ceasul cu câteva ore ȋnainte ȋncercând să grăbesc anumite lucruri care nu aveau cum să fie grăbite.  Ȋntr-un final, târziu de tot după părerea şi aşteptarea mea eroică, a venit noaptea şi momentul plecării la slujbă. Ȋnainte de a pleca, mama mi-a dat lumânari şi o cutie de chibrituri. Ȋnainte de slujbă, conform obiceiului, mergem pe la mormintele celor care au fost si le aprindem şi lor o “lumină”. Ȋmbrăcat frumos şi emoţionat, mergeam zburdând de mână cu mama ȋncercând să ascund evidenta oboseală care mă cuprinsese. Era pentru prima dată când eram pe strada la acea ora târzie ȋn noapte.  Mă simţeam important şi chiar ȋi făcusem ȋn ciudă fratelui meu care a fost nevoit să se ducă la somn cu mult ȋnainte de plecarea noastră. Ȋn curtea bisericii erau doar oameni mari care se ȋntelegeau ȋntre ei printr-o şoaptă prelungă şi istovitoare. Murmurul lor mă necăjea şi ȋmi crea alături de oboseală, o stare de nervozitate. Am ȋncercat să fiu stăpân pe mine pentru că de acum erau un om mare! Odată cu noaptea aceea intram ȋn rândul oamenilor mari. Dincolo de starea mea ciudată mă credeam important. Şi a ȋnceput slujba. Din biserică s-a auzit vocea preotului şi toţi de lângă mine au ȋncetat murmurul pentru o clipa. Am tăcut şi eu pentru că trebuia să fiu precum acei oameni care mă primeau de astăzi ȋn rândul lor. Şi preotul a ieşit cu o uriaşă lumânare aprinsă: “Veniţi de luaţi Lumină!”, iar lumea a ȋnceput să se ȋnghesuie şi să-şi ȋntindă lumânările mici spre lumânarea aceea mare. Nu ȋntelegeam rostul. Oamenii aceea au venit toţi la biserica fără o cutie de chibrite ȋn buzunar. Of, cu cât inaintezi ȋn vârstă cu atât uiţi mai uşor. Mi-am amintit că aşa ȋmi spunea bunicul. Era şansa mea să-i salvez pe toţi:

“Staţi!” Am strigat şi ecoul s-a răsfrânt ȋn turlele bisericii ȋntunecate. “Am eu chibrit!”

Un hohot de râs a inconjurat mulţimea şi toata lumea se uita la mine ȋntr-o dezaprobare totală.

Atunci mama mi-a şoptit la ureche că Lumina aceea e sfântă şi trebuie luată direct de la preot, ȋnsă era puţin prea târziu.

Ajuns acasă mi-am primit cadourile mult aşteptate, ȋnsă bucuria mea nu a mai fost atât de mare. Simţeam că nu le merit. Făcusem o prostie uriaşă şi nu mi se părea corect să primesc cadouri după asta, chiar dacă era ziua mea de nastere. Am mulţumit frumos si am plecat la culcare ruşinat de toate. Timpul meu nu venise ȋncă. Copilăria ȋmi era ȋncă ȋn suflet si năzbâtiile ei ȋncă se ţineau scai de mine.

Privind acum ȋn urmă realizez că nu am făcut nimic rău. Chiar dacă ar exista posibilitatea să retraiesc acei ani, aş face aceleaşi fapte fără nici un regret, fără să ezit, pentru că farmecul copilariei este să creşti bucurându-te de copilariile pe care le faci.

Vă doresc să vă permiteţi uneori o clipa ȋn care să vă resimţiţi copii!