Stop!(?)

Cum ar fi să spun stop?

De astăzi nu mai fac nimic. S-a terminat. Mă opresc şi trag aer în piept fără să vreau să mai continui. Vreau să mă odihnesc să uit de toate să nu mai stiu nimic. Să iert pe toţi şi să mă ierte toată lumea. Să mă sfârşesc şi să uit. De mine şi voi - şi eu de toţi. Atât.

De mâine nu mai scriu. Nu îmi mai las cuvintele  să se aşterne pe foaie. Îmi refuz şansa de a crea metafore, de a născoci epitete. Am să îmi ascund stiloul dincolo de vitrina încuiată, am să îmi arunc colecţia de pixuri şi am să fac cadou agendele încă nescrise către diverşi care vor fi bucuroşi să le primească.

Da, da, de mâine nu mai zâmbesc. Am să îmi cos buzele între ele pt a nu lasa bucuria să mai intre în sufletul meu. De mâine stau cu ochii închişi. Visatul cu ochii deschişi mă face să zbor. Dar mi-am tăiat aripile pt a  înăbuşi dorinţa înalţării spre cer.

Tot mâine îmi pun gândurile într-o cutie neagră şi sting lumina către inima mea.

Inevitabil, tot de mâine am să încetez să iubesc viaţa, infinitul senin şi mălinul ce nu îmi mai doresc să înflorească.

De mâine mă arunc în neant şi mă pierd în marea oamenilor obişnuiţi.

Fără să vreau, fără să ştiu, fără să cred.

Vă las în voia voastră, fără să am habar de voi mă veţi lăsa.

V-aţi lăsat păcăliţi? (daca tot e zi de păcăleală) Cum aş  putea să fac asta? Nu pot să cred că m-aţi crezut pe cuvânt. Ceea ce am scris mai sus e sunetul grav al unui pamflet la adresa scrierilor mele. E în opoziţie totala cu starea mea de spirit.

Nu voi renunta niciodată la ceea ce simt, ce cred, ce iubesc. Surâsul meu e transpus deja în configuraţia feţei. Dragostea mea e deja întipărită în inimă. Trăiesc, simt, iubesc şi asta e dorinţa mea către toţi. Pentru că viaţa mea însăşi e zâmbet şi nu pot păşi dincolo de ce trăiesc!