Dincolo de ploaie

În asfinţit  soarele se pregătea pentru somnul  de noapte întinzându-şi umbrele roşiatice peste  infinitatea cerului. Orizontul părea desprins din mâna pictorului ce aruncase în grabă pe un şevalet norii într-o confuzie de culori tomnatice. 

Apusul se amesteca cu furtuna ce se apropia ameninţătoare. Într-o clipă, seninul ascuns după nori lăsa vijelia să înceapă. Din razele roşii au mai rămas acum doar amintiri. 

 Primul tunet  a fost cutremurător. Fulgerul care a urmat apoi a luminat amurgul în întreg oraşul. Ploaia s-a auzit întâi căzând peste acoperişul din apropiere  şi eu eram departe de casă. În blugi strâmţi pe corp şi fără papuci adecvaţi în picioare, fuga nu părea o soluţie. Am căutat din priviri un loc în care să mă adăpostesc şi nu l-am găsit. Nici un mjloc de transport, nici o maşină, nici un paravan care să mă apere de  vijelia ce se iscase aproape din senin. 

 Nu îmi place ploaia. Nu în rafale. Nu rece, nu în postura în care mă udă până la piele. Oare de ce par aşa sensibil acum? Să îmi fie mie frică de o ploaie de vară trecătoare? Am să continui drumul ignorând pe cât posibil dezlănţuirea naturii. Primii stropi m-au lovit parcă cu ciudă. Am simţit răceala ploii până la piele ca un fior îmi străbate şira spinării. Eram hotărât însă să înfrunt natura fără să îmi pese de răzvrătirile ei. 

 Am ajuns acasă jumătate de oră mai târziu. Eram ud de parcă aş fi făcut baie îmbrăcat în mijlocul lacului. Nu aveam putere să mă mişc, să mă dezbrac, să mă usuc. Stăteam în pragul uşii şi mă minunam că plouă din mine ca afară. Mi-am revenit apoi şi m-am ascuns după perdea să privesc de la fereastră cum ploaia de vară s-a transformat într-o furtună ce nu părea să aibă sfârşit. Noaptea a venit tot cu ploaie, însă dimineaţa stropii uriaşi au încetat să mai cadă. În ciuda faptului că cerul era încă înourat  visam cu încântare seninul ce îl ador atât de mult.

 Am plecat în oraş cu treburi convins că vremea va redeveni frumoasă şi pe drum ploaia a început din nou. M-a prins în acelaşi loc unde nu aveam adăpost şi nici mijloc de transport. În scurt timp  eram la fel de ud ca şi în ziua precedentă şi drumurile îmi erau azi atât de lungi. Din comoditate poate nu am purtat niciodată umbrelă. Nu mi-a plăcut niciodată să car după mine un obiect pentru a  preveni probabilitatea unei întâmplări care nu ţine de mine. Dar poate niciodată nu am fost prins de o asemenea ploaie. Unchiul meu mi-a cumpărat azi o umbrelă. Şi nici nu i-a fost greu să mă convingă. Am mai umblat câteva ore prin oraş după aia. Fără prea multe treburi de rezolvat, însă eram atât de mândru de umbrela primită încât simţeam că trebuie să o folosesc la maxim. Ploaia se oprise de mult, mai picura doar din copaci, dar ce conta atâta timp cât eu aveam umbrelă?

  Morala e simplă ca şi povestea. Dincolo de orice nor există intodeauna cer senin, aşa cum dincolo de orice supărare se poate ascunde un zâmbet. 

Important e să priveşti lucrurile din perspectiva corectă pentru a vedea succesul faptelor care nu par întotdeauna convingătoare. 

Vă doresc un  sfârşit de săptămână minunat şi dacă nu e soare, măcar sufletul să vă fie senin! 

Iar pentru cine vrea soare şi incă nu a aflat, Petiţia pentru soare e întotdeauna aici!