Pe drumuri de munte

Drumul a fost liniştit şi nu ni s-a părut foarte lung, în ciuda celor şapte ore petrecute în microbuz. Am ignorat lumea multă care se îmbulzea peste puţinele locuri ale maşinii. Am suportat cu stoicism căldura şi aerul cald care îşi schimba mereu mirosul în funcţie de călătorii ocazionali care se înghesuiau ca sardinele pe culoarul mic rămas ȋntre scaune. Am lăsat timpul să zboare şi am fost bucuroşi când am ajuns la destinaţie. După drumul lung ne aştepta relaxarea.

 Muntele se înălţa cu stâncile golaşe înţepând pe alocuri seninul în praf de nori albi şi pufoşi. Albastrul se contopea cu stâncă vibrând din alb, în gri şi mai târziu spre poale în verde crud şi dens. De aici, de la poalele stâncilor orăşelul  se deschida ca un furnicar de oameni şi maşini. Ne-am cazat aproape de pârtie, chiar dacă asta nu e pare a fi deloc un avantaj pe timp de vară. După două zile de somn şi plimbări lejere ne-am considerat pregătiţi. Muntele ne chema pe creasta lui. 

 A treia dimineaţă ne-a găsit cu rucsacul în spate şi bocancii în picioare pornind la pas prin liziera pădurii. Soarele şi-a trimis razele blânde să ne mângâie şi să ne anunţe o zi minunată. Am depăşit pădurea ajungând pe primele creste. Orăşelul se vedea pierdut dincolo de pădure şi până în vârf mai era cale lungă. Greul abia acum urma să înceapă. Pas cu pas,  urcam însă culmea părea atât de departe. Muntele abrupt şi neted muşca din cărare făcând-o mai îngustă; dincolo de noi prăpastia devenea nemărginită. Un pas greşit şi oricare din noi am putea deveni amintire. Nu e un traseu uşor, însă am fost suficient de atenţi ca să răzbatem cu bine. Căldura puternică şi oboseala incearcau să ne doboare şi ele. Însă peisajul devenise de vis şi nouă ne creşteau aripi. Ajunşi pe o creastă uriaşă, după trei ore de urcuş, ne-am întâlnit cu un grup de turişti. Erau veseli şi energici. Ne-au văzut  de sus cum urcăm şi s-au amuzat pe seama noastră în timp ce noi luptam cu urcuşul. Inocenţii au ajuns acolo cu telecabina.  Ne-au spus ulterior pe un mod ironic, că au stat doar două ore la coadă şi apoi au ajuns aici într-o clipită. Nu dădeau doi bani pe efortul nostru şi savurau peisajul ca pe ceva normal. Însă noi ştiam că lumea se vede altfel de acolo de sus. Priveliştea e mai frumoasă văzută prin ochii drumeţului care a luat muntele în piept şi l-a urcat cu forţele proprii. Însă nu toată lumea poate înţelege asta. 

 Am lăsat grupul de turişti să se bucure de performanţa lor şi am pornit mai departe să ne depăşim performanţele noastre. Rând pe rând, am atins toate punctele importante de pe munte şi mulţumirea a fost maximă. Coborârea a fost lipsită de peripeţii şi staţiunea ne-a reprimit ca nişte eroi. Am avut printre noi doi prieteni aflaţi la primul contact cu muntele şi efortul lor nu a fost în zadar. Le-am privit ochii obosiţi însă în ei li se citea ȋmplinirea. Au reuşit! Merită toată admiraţia! 

 La cabană am fost aşteptaţi cu masa pusă şi cu multă voie bună. Cei care nu ne-au însoţit s-au bucurat pentru noi şi au promis să fie mai curajoşi în următorul concediu. Zilele ne-au fost senine şi distracţia a stat la bază unei vacanţe de vis. Astăzi deja aud muntele cum mă cheamă iar, să-mi dezvăluie cărări neumblate şi peisaje nemaivăzute.  

 Toamna îmi şopteşte şi ea că visele se pot împlini în orice anotimp. 

 Mai jos am strecurat câteva fotografii.

 Vă salut pe toţi cu voie bună!