Există în cartierul în care locuiesc, un tip care vorbește singur. Stă ore întregi în stația de troleu și vorbește cu sine însuși. Își povestește ce a visat noaptea, ce a mâncat la masă, își destăinuie propriile sentimente, se ceartă și argumentează apoi se alintă sau se felicită pentru deciziile luate în viață.
Deseori mă întâlnesc cu el în timp ce aștept un mijloc de transport să mă ducă în diverse locații. E la fel că un om normal. E curat și bine îmbrăcat. Nu înjură, nu vorbește prostii, dar nici nu îl interesează lumea din jurul lui. Când omul a fost lăsat pe pământ, s-a trezit cu ochi ca să vadă, urechi ca să asculte și gură ca să vorbească. Atâta timp cât poți să îți folosești aceste simțuri poți trece ca un om obișnuit. Amicul din povestea mea le are pe toate, dar nu se poate folosi de ele. Nu știe cum sau nu mai vrea să știe. Pentru el nu mai există nimeni în jur. E doar el cu șine însăși. Se bucură de cerul senin, îl surprinde trilul unei păsări ce cântă pe un ram, dar nu vede oameni. Lumea lui e pustie. E doar el și natura. În starea sa a reușit cumva să se detașeze de noi, oamenii obișnuiți. Îl privesc mereu cum stă pe bancă părând să aștepte o mașină ce nu va veni niciodată sau un prieten care a uitat să sosească. Și el așteaptă. Și se încurajează că lumea e frumoasă. Își trăiește viața în cuvintele ce le rostește.
Cineva spunea că și-ar fi pierdut fratele și mintea lui a refuzat să înțeleagă că acesta nu va mai fi în preajmă lui. Astfel, în subconștient, s-a rupt de realitate, găsind o posibilitate de a fi din nou cu fratele său. Mulți din cei care îl întâlnesc se amuză pe seama lui; și mai mulți îl ignoră ca și cum nici nu ar exista. Parte din oameni se irită și țipă la el, deranjați de faptul că vorbește într-una de unul singur. Dar lui nu îi pasă de nimeni. Așa cum spuneam, el nu aude și nu vede pe nimeni. Viața lui continuă într-un vis care curpinde o lume doar pentru el. Pentru el și probabil pentru fratele lui.
Fiecare din noi o să începem la un moment dat să vorbim singuri. Inevitabil, mai devreme sau mai târziu oricine simte nevoia să își asculte gândurile cu voce tare. Poate fi un semn de amnezie sau doar un impuls suplimentar pentru motivațiile vieții. Și în momentul în care vom rosti primul cuvânt doar pentru urechile noastre, ne vom supăra dacă ar fi și altcineva acolo pregătit să ne critice.
Dacă întâlniți astfel de oameni, să nu-i judecați. Și pentru ei, soarta merge în acealasi sens ca și la noi. Iar dacă un om care are un handicap mental poate considera viata frumoasă, atunci noi, ăștia obisnuiți de ce nu am avea curajul să zâmbim la minunățiile vieții?
Vă doresc să-aveți in fiecare zi zâmbet senin!
8 comentarii:
ma consider "normala" dar mai am si eu momente cand vorbesc singura:P
Iulia - face parte din normalitate, pana la urma:) Multumesc mult.
Ai cea mai mare dreptate, daca toti ar gandi ca tine, ar fi altfel in tara asta.
Eu cred ca toata lumea gandeste ca mine. Sunt insa multi nu si-au dat seama inca sau poate chiar s-au plictisit de astfel de ganduri. Multumesc, Toata stima!
Viata nu este usoara.Intre ratiune si nebunie este o linie foarte subtire.Nu stii niciodata cand poti sa treci pe partea cealalta si sa prinzi "posturi straine".Am trecut prin aceasta stare,stiu ce se intampla(efectul fata morgana)cand la un moment dat renunti la tot...dar aveam 3 copiii care aveau nevoie de mine.Eu íi respect,si cei care arunca cu vorbe si gestruri de dispret sa nu uite ca roata vietii se ínvãrte.O zi frumoasa.:))
Solidaster - eu sunt convins ca in viata asta totul e in echilibru. Tocmai de aia trebuie sa fii pregatit sa se intoarca roata. Iti multumesc mult de intelegere. Zi senina sa-ti fie in fiecare zi.
Si eu am momente in care vorbesc eu cu mine, atunci cand sunt trista.
Nu trebuie sa judecam, desi este mai usor sa judeci decar sa accepti realitatea.
£avi H. - cred ca pana la urma daca vorbim cu noi insine reusim sa ne intelegem mai bine, nu-i asa? Multumesc mult.
Trimiteți un comentariu