Cine ar mai fi ca mine?

Prin 2001 un coleg de facultate a câştigat la loto. Nu mult. Vreo 500 de milioane. La vremea aia îţi cumpărai vreo zece apartamente cu banii aştia. Până să câştige era un coate-goale, un băgător în seamă care tânjea atenţia diverşilor colegi în încercarea disperată de a fi adoptat ca prieten. L-au adoptat toţi. Măcar din mila. Chiar de părea demn de dispreţ. După ce a câştigat nu ne mai cunoştea. El era cineva şi noi nu. Mirosul banilor i-a alungat dorinţa de a avea prieteni. Noi am rămas cu invidia.

Un alt coleg proaspăt înscris la facultate în acelaşi an cu mine se plângea mereu din lipsa de bani. Visul lui era să se însoare cu o fată bogată. Principiul: “Dacă tata nu e milionar, nu am eu nici o vină, dar dacă nici socrul nu este, atunci am trăit degeaba!”, părea idealul său în viaţă.  Fără să ţină cont de prieteni, neglijând orice om care i-ar fi putut sta în cale, s-a însurat cu o adolescentă,  frumoasă, fată de senator prin Parlamentul României. Dacă până atunci el se credea un om important, după căsătorie nu mai răspundea nici la salut. Normal, toţi băieţii din grup am murit de invidie.

O oarecare colegă, “vedetă” de prima clasă din prima zi a vieţii ei de studentă, s-a dorit să se impună ca şi artistă, actrită, cântăreaţă sau orice altă “meserie” ce i-ar putea atrage faima şi admiraţia întregii populaţii a ţarii şi de ce nu, a lumii. Fata s-a măritat cu un tip ce părea un impresar vestit, promiţându-i, printre altele, faima mult visată. De data asta au fost afectate şi colegele noastre la capitolul invidie.

Când eşti tânar ai vise ce ţi se par măreţe. Când cel de lânga tine reuşeşte, crezi că el a avut noroc şi tu nu. Viaţa pare plină de ghinion şi viitorul poate suna sumbru. Însă dincolo de vise, realitatea nu e întotdeauna roz.

 De tipul care a câştigat la loto nu a mai auzit nimeni. A renunţat la facultate şi şi-a pierdut banii cu diverşi binevoitori. Acum a revenit la statutul de pierde vară, fără ţeluri sau idealuri.

Colegului care s-a însurat cu fata politicianului nu i-a spus nimeni că senatorii nu se aleg pe viaţă în România. Mai rău era că fostul om politic nu îşi agrea ginerele prea mult şi într-un gest de român “normal”, i-a renegat pe amândoi lăsându-i “în exil”, într-o garsonieră închiriată, plini de datorii şi fără surse de venit.

În cazul colegei ce căuta faimă,  soţul impresar  nu avea nici o treabă cu viaţa artistică şi s-a pierdut undeva în negura promisiunilor. Fata a  ajuns o chelnerita într-un bar de mahala, cântând  căţărată pe mese şi renunţând la parte din haine spre deliciul clienţilor îndrogostiţi de... pahare.

Întotdeauna m-am întrebat de ce nu sunt cel care câştigă la loto, pronosport, ruletă? De ce nu sunt acela care cântă pe scenă, merge la petreceri celebre şi e plin de faimă? De ce nu sunt preşedinte, fiu de ministru sau ginere de senator. Ideea e ca aş putea să fiu ca oricine din cei mai sus menţionaţi, dar aş avea mereu un mare regret, pentru ca nu ar mai fi nimeni să fie ca mine!