Culorile iernii

Mă dor ochii de la strălucirea ireală a soarelui. Mă dor şi mâinile ce tind să degere de la aceeaşi rază îngheţată. Îmbătat de alb caut să găsesc în zăpadă culoarea zâmbetului. Calea ferata e acoperita de nea, drumul e ascuns şi el sub troiene. Lacul e ferecat sub o crustă groasă si rece. Mai am vreo şansă să desenez în inimă culorile iernii pentru fericirea unui suflet obişnuit?

Întors acasă aproape de amurg, îmi găsesc cu greu paşii prin nămeţii uriaşi ce se ridică din stradă până la porţile caselor pierdute în ungherele uliţei.

E o străduta mică ce şerpuieşte până la marginea lacului. Strada principală e aproape, ca să ajungi la ea trebuie doar să traversezi o cale ferată, pe care trec mai mult trenuri de marfă decât de călători. Nu e greu, nici vara, nici toamna când plouă abundent, însă iarna se strânge o cantitate impresionantă de zăpadă.

Privesc la urmele oamenilor care s-au chinuit să razbată astăzi pe acolo. Nu pot să desluşec mai mult de trei-patru diferite. A nins mult peste zi, dar acum e senin şi se lasă rece. Lumea stă ascunsă în case.

Să fie vreo opt familii care locuiesc pe strada pe care locuiesc. Jumătate din ei pensionari, restul în puterea vârstei, tineri şi copii. Pe copii nu intra la socoteală. Pensionarii nici atât. Dar ceilalţi sunt precum urşii care stau iarna în hibernare şi nu îşi părăsesc bârlogul fără un rost anume. Şi poate nu m-ar fi intrigat lipsa de spirit civic şi gospodăresc a comunităţii în care trăiesc, dacă aş fi fost lăsat în pace să îmi văd de trebă şi oamenii şi-ar fi păstrat obiceiul de a rămâne în locul lor cald atâta timp cât eu munceam să eliberez căile comune de acces, blocate de zăpadă.

Altfel spus, de îndata ce am venit de la servici spre seară, am luat lopata de zăpadă şi am facut o cărare prin nămeţi până în strada principală. Şi atunci a început distracţia.

Primul vecin, apărut curios să vadă ce se întâmplă la poartă:

  “Da’ stai singur pe insula asta? Că nu am mai văzut pe nimeni harnic ca tine.”

 Al doilea: “La ce te mai chinui? Că doar mâine ninge iară’!”

Un al treilea, destul de agitat:

“Ce ţi-a venit să curaţi? Vezi poate nu arunci peste gard la mine!”

Şi ultimul: “Zici că vii şi la mine după ce termini în stradă?”

Fenomenul s-a repetat de vreo trei ori în iarna asta.

Din toata povestea am realizat un lucru ce tinde a deveni obişnuinţă. Românul prefera să aştepte să fie ajutat decât să muncească singur. Stă ascuns între nămeţi, poate într-o zi or să se topească sau poate se va găsi un binevoitor să facă şi la el curat.

După ce am terminat treaba in drum, mi-am scot zăpada din curte. Primul om care m-a vazut a râs ironic şi a trecut mai departe. Din punctul lui de vedere, ceea ce făceam eu era inutil. Din punctul meu de vedere,

  acum când începe să se încălzească afară, la alţii abia se topeşte  zăpada. La noi pământul e pregătit. Cu siguranţă primăvara vine mai întâi în curtea noastră. Şi aşa mi-am găsit ceea ce căutam. Culorile iernii de azi stau în zâmbetul speranţei că primăvara nu e departe.

O idee de Costin Comba  - Life in Pictures