Din calatoriile mele II

Întins pe iarbă adulmec norii firavi care trec prin mine. Ridic o mană şi mă joc cu valuri albe şi pufoase. Sunt cu capul în nori, sunt cu întreg corpul în mijlocul infinitului celest şi cerul vibrează peste mine în bătaia vântului. Nu, nu este o metafora! Eu chiar am trăit acest lucru!  Se poate să urci spre cer şi să-l laşi să te cuprindă.

Aveam prieteni care insistau să mergem în concediu în străinătate. Sunt atât de multe destinaţii de vis în lumea asta. Şi totuşi am refuzat.

 “Am să plec, mi-am spus, dar nu acum. Nu încă. Mai întâi vreau să vad toate frumuseţile tării.”

 Şi nu am regretat niciodată acea hotărâre. O mână de oameni ne-am urcat într-o maşină şi am plecat să vedem lumea. Lumea noastră, România. O ţară pe care o poţi redescoperi cu fiecare pas în plus pe care îl faci. Nu aveam o destinaţie anume. Ne-am trezit la Sibiu şi oraşul ne-a încântat fără voie. Am coborât spre Brezoi şi peisajele ne-au luat ochii. Noaptea ne-a prins în pădurile de conifere iar cerul nu a fost niciodată mai înstelat ca atunci când l-am văzut printre vârfurile brazilor înalţi. Era vară, aveam cort şi undiţă (nu am prins peşte, dar măcar am încercat), nu aveam Gps, ci doar o hartă rutieră veche. Nici nu ne trebuia mai mult. De la Brezoi am plecat spre Voineasa. Aici e o staţiune unde te poţi relaxa într-o linişte deplină. Noi am ales însă să mergem mai departe, spre lacul Vidra, şi să campăm sub cerul liber, în apropiere de Obârşia Lotrului. Spre Rânca am pornit fără să cunoştem locurile şi drumul. Nu ne-a spus nimeni că e munte. Şi de acolo nu mai era nici asfalt. Am trecut prin păduri cu arbori ce păreau că stăpung cerul şi drumul a început să urce. Pe atunci nu era un drum pe care să-l poţi face cu maşina. Am muncit mult în ziua aia ca să astupăm gropi, să mutăm copacii căzuţi la pământ, pentru că nici unul din noi nu dorea să se întoarcă. Fascinaţi de peisaj, am mers înainte. Am lăsat apoi pădurile în urmă şi ne-am trezit pe creste golaşe. Am găsit stâne cu oi şi ciobani care ne-au oferit brânză cu mămăligă şi lapte. A fost o zi superbă. Am urcat pe jos, în maşina ne mai fiind decât şoferul care se deplasa în urma noastră la cea mai mică viteză posibilă. Cerul era alb, muntele era verde, iar noi eram liberi. Aproape de vârf, ne-am contopit cu norii şi pret de minute bune am crezut că zburăm chiar dacă ţineam picioarele pe pământ. M-am întins pe iarbă şi clipe întregi m-am confundat cu eternitatea. Apoi m-am ridicat şi am păşit dincolo, mai sus. Mi-a zâmbit cerul senin şi albastru de poveste. Dedesupt a ramas marea alpină, o covată plină de nori precum spuma laptelui dintr-un pahar uriaş. Acolo am trăit pentru prima dată visul cel mai de preţ al omului. Atunci am zburat pentru întâia oara. Astăzi, din bunăvoinţa unor oameni deosebiţi, acel drum este asfaltat şi maşinile pot trece mult mai facil. Frumuseţea a ramas însă intactă. Acolo e Transalpina, un drum pe calea norilor, în vremuri de poveste.

De la Rânca am coborât la Horezu şi apoi am ajuns la Râmnicu Vâlcea. A doua zi am plecat spre Curtea de Argeş şi mai apoi spre Barajul Vidraru şi Transfăgărăşanu. Dar depsre asta în altă poveste.

Rămânem astăzi în minte cu  experienţa  unică trăită  în contopirea cu cerul.

România e o tară fantastică. Ferice de noi cei care vedem acest lucru!

Aricolul este scris pentru Romania Ti Amo

Surse foto: aici si aici
Pentru Life in picture