Înainte de sezon

Fâşii de stânci şi de cer se înălţau în noaptea adâncă precum valurile unui ocean înspumat în întuneric. Brăzdate pe alocuri de lumina sporadică a stelelor sau a farurilor de la maşinile ce treceau răzlete, pietrele şi celestul creşteau infinite părând că vor să se contopească. A fost prima dată când am trecut Cheile Bicazului pe timp de noapte. Experienţa, pe cât e de înspăimântătoare, pe atât de mult merită repetată.

În autocar era năduşeală, întuneric deplin, sforăituri mai mult sau mai puţin înăbuşite şi un amalgam de şoapte în cuvinte moldoveneşti, maghiare şi ruseşti. Cele aproximativ opt ore de călătorie au părut un vis urât, înghesuit între două scaune incomode. Pe la Tg. Mureş s-a facut lumină şi lumea a început să se trezească. Pe la Lugoj deja eram nerăbdător să ajung mai repede, ignorând cu desăvârşire tot ce aveam în jur. La Cluj am răsuflat uşurat şi m-am bucurat pe deplin de atmosfera oraşului din inima Ardealului. După un mic detur până la Salina Turda, a doua zi urma să plecăm spre munţi, fără să bănuim măcar ce avea să ne aştepte. Apusenii sunt munţi de poveste, însă poveştile se scriu şi se simt altfel pentru fiecare temerar în parte. Iar poveştile noastre aveau să ne fie potrivnice încă de la început. Tensiunea părea să plutească în aer când prietenii au renunţat rând pe rând să mai meargă cu noi, din diverse motive. Cu grupul înjumătăţit şi rămaşi fără maşină proprie, am mers cu maşini de ocazie şi am ajuns în satul de la poalele munţilor când amiaza trecuse demult şi soarele îşi începuse deja coborârea spre linia orizontului. Fără frică sau emoţii, hotărâţi să ne ducem până la final planul impus, am pornit sa urcăm binedispuşi şi plini de energie. Am lăsat în urmă, rând pe rând, satul, apoi casele răsfirate de la marginea pădurii şi în final,  pădurea prea des umblată de localnici. Ne-am trezit destul de repede pe primele creste, având la picioarele noastre o privelişte minunată asupra lumii de care voiam să ne detaşam pentru o perioadă de timp. Muntele începea să ne zâmbească în stilul său caracteristic.

Ne-am odihnit pentru o perioadă, savurând peisajul şi îmbătându-ne cu senzaţia de euforie ce ne-a cuprins odată cu înălţimile. Apoi am început adevăratul urcuş. Pădurea a devenit mai deasă, cărarea s-a afundat tot mai mult printre copaci şi era tot mai greu accesibilă. După un timp, au apărut porţiuni cu zăpadă şi efortul depus se mărea considerabil. Zâmbetul ne purta însă zborul şi paşii mai departe, spre capătul primului traseu, la cabana unde aveam să înoptăm în acea seară. Treptat porţiunile de zăpadă au început să fie tot mai dese până când iarba a dispărut cu desăvârşire din peisaj. Paşii ni se afundau adânc în stratul gros de nea şi drumul era tot mai greu. Soarele îşi pierduse razele printre coroanele înalte ale copacilor şi căldura nu mai răzbătea până la noi. În curând avea să se întunece, iar cabana era încă departe.

Rucsacul atârna greu în spate şi bretelele rodeau din umeri. Frigul muşca timid pe sub tricou şi astrul de pe cer nu voia să ne mai fie prieten. Mergeam încet, iar noaptea se apropia mai repede decât cabana la care vroiam cu disperare să ajungem.

Cu un ultim efort, ne-am ambiţionat unii pe altii, ne-am îmbrăcat mai gros şi am  mărit pasul. Printre copaci se vedea umbra unei case. Când se îngâna noaptea cu ziua şi resursele noastre erau pe sfârşite, am reuşit să ajungem la destinaţia propusă. Însă muntele ne pregătise o nouă surpriză.

Cabana era încuiată, luminile stinse şi de pe horn nu se vedea ieşind nici o umbra de fum. Casa ce ar fi trebuit să ne găzduiască arăta ca fiind părăsită. Noaptea se desfăşura vesela printre ramurile copacilor şi gândurile noastre erau sumbre. Muntele ne-a cheamt şi ne-a prins captivi într-o pădure întunecată la peste 1500 metri altitudine. Odată cu noaptea, în pădure încolţea frica.

-Va urma -