Unde mai sunt?

Priveam zilele astea în urma mea şi am descoperit că în agitaţia prin care mă poartă viaţa nu am mai scris nimic despre mine. Ce mai fac, unde mă duc, ce mai iubesc. M-am aşezat liniştit la birou şi am recitit paginiile cărţii în care am publicat primele mele poveşti. Apoi mi-am deschis laptopul şi am citit toate istorisirile pe care le-am împărtăşit blogosferei în ultimii doi ani şi jumatate. Când am terminat am fost  trist.

Nu mi-am dorit niciodată să scriu. Nu m-am visat un scriitor de succes şi nici măcar unul de duzină. Un roman mi se părea prea mult, o poezie prea banală. Şi cu toate astea, astăzi m-am întristat pentru o clipă.  În ultimul timp pe site-ul meu personal apar în mare parte numai banalităţi. Sunt lucruri frumoase, e drept, sunt fotografii şi frânturi din viaţa mea, însa ceea ce m-a caracterizat pe mine şi m-a ridicat în ochii cititorilor mei lipseşte cu desăvârşire. Am zâmbit trist (oamenii optimişti zâmbesc şi când sunt trişti) şi am început să mă întreb: oare când am uitat să mai scriu?

Viaţa, în ritmul  haotic şi veşnic încâlcit, a sărit din mişcarea ei brauniană un amănunt care a început să mă macine. Sunt vesel şi râd mereu, sunt cuprins de o euforie care mă dezmiardă (nu, încă nu sunt îndrăgostit), sunt cu capul în nori, căutând seninul mai mult decât de obicei, însă îmi lipseşte acel ceva care mă completează. Am observat că ai mei nu îmi mai citesc blogul. La început au intrat mai rar, apoi au uitat complet de mine. Diverse cunoştinţe care îmi erau cititori fideli s-au indepărtat şi ei, lăsându-mă în fericirea mea; alţii, cunoscuţi şi prieteni din viaţa virtuală, mă mai salută din când în când din respect şi atât. Prietenii adevăraţi mă vizitează în taină şi tac.

Cu siguranţă astăzi am descoperit că sunt supărat pe mine!

În ignoranţa mea făra  justificare, m-am reinventat fără fond şi am omis un lucru pe care mulţi îl apreciau. Am uitat să scriu!

Oare ce s-a schimbat? Mi-a pierit inspiraţia? Mi-a dispărut zâmbetul din foile albe ce altădată aşteptau nerăbdătoare să fie umplute de cuvinte potrivite? Mi-am pierdut suflul şi dorinţa de a împărtăşi celorlalţi bucăţi din sufletul meu? Să fie oare un semn egoist al pustietăţii?

Am refuzat mult timp să cred, însă am înţeles astăzi că scrisul mă reprezintă. E parte din mine. E felul meu de a spune altora că viaţa e frumoasă. Cuvântul meu poate fi floare, poate fi senin, fraza mea poate fi cântec şi metafora sentiment. Trebuie doar să iau stiloul în mână şi să am curaj să îi aşez din nou peniţa pe foaie.

Cuvintele cer să fie scrise, firea mea vrea să se reverse în poveşti care aşteaptă cu dor să fie citite.

Să mă reinventez nu e destul dacă nu mă regăsesc pe mine prin ceea ce sunt.

Nu vreau să fiu un egoist! Nu vreau să fiu un singuratic!

Cu siguranţă am nevoie de voi ca să redevin ce am fost şi să mă depăşesc!

Mai am motive să sper, mai am dorinţă să cred, mai am voinţă să reuşesc!