Când am aflat că o să fac asta, mi-am desenat în
minte zeci de scenarii. Aveam în cap idei, metafore, epitete mii ca să descriu
ceea ce avea să se întâmple. Eram pregătit. Trebuia să fie o primă experienţă
nemaipomenită. Aşa a şi fost, numai că…
Am
scris paragrafe întregi, am adăugat altele, apoi am şters tot şi am scris din
nou. Şi am mai şters odată. Nimic nu se lega. Orice poveste pe care vreau să o
scriu vine de la sine. Cuvântul se transformă în emoţie şi vibrează apoi în sufletul
cititorului. De cele mai multe ori. Ȋnsă nu şi acum. Scriam şi ştergeam. Nu reuşeam
să mă regăsesc în poveste, nu găseam calea spre sentimente. Şi cum n-am avut
niciodată puterea să renunţ, am continuat să mă zbat între trăirile pe care le
am şi cuvintele pe care nu reuşeam să le aştern pe hârtie.
Sunt
într-o stare ciudată. Am sentimentul că plutesc dincolo de mine, mult mai
departe de realitatea vieţii pe care o trăiesc. Ceea ce am văzut a fost un
lucru banal poate, o întâmplare normală din multe altele care vor veni. A fost
o zi pe care în viitor o voi cataloga ca şi una obişnuită. Ȋnsă impactul unei
prime experienţe este întotdeauna năucitor.
Ȋi
priveam pe colegii mei cum se amuză, cântă, aplaudă. Ȋi vedeam agitându-se,
scandând, exclamând. Ȋi percepeam ca într-un film prost pe care încercam să îl
imortalizez Şi să-l modific prin lentilele aparatului de filmat. Ȋnsă, dincolo
de obiectiv, aveam ochii în lacrimi şi nu vroiam să înţeleg de ce.
Un
copil de culoare în vârsta de vreo trei ani, dansa după muzica unei tamburine,
extaziat de ţipetele celor din jur. De pe margine, fraţii mai mari şi mama sa
îl priveau cu gândurile departe. Oamenii aia se gândeau la casa pe care obuzele
le-au aruncat-o în aer. Se gândeau la tatăl lor care a murit încercând să-i salveze.
Se gândeau la prietenii lor care au luat puşca în mâna şi le-au devenit duşmani.
Copilul
ăla mic care dansa nu avea de unde să ştie toate astea. El se bucura de
portocalele pe care i le-am adus în dar. Cei mari au puterea să zâmbeasca chiar
dacă acum trăiesc din mila altora, printre străini, cu teamă ca mâine s-ar
putea să fie nevoiţi să caute pe altcineva să le ofere un acoperiş deasupra
capului.
Şi
eu continuam să fac fotografii şi să vărs lacrimi în spatele obiectivului.
Nu de mila, ci de ciudă. Pentru mine totul e un circ ieftin. Copilul dansează, colegii mei sunt bucuroşi ca le-au oferit daruri. Cei mari ne mulţumesc şi ne spun că asta e voia Domnului. Pe ei nu îi putem ajuta. Pentru că oamenii sunt mult prea distraţi. Pentru a fi oameni pentru oameni, ar trebui să facem un efort să încercam să înţelegem viaţa pe care o au cei ce sunt în suferinţă. Abia atunci vom fi capabili să oferim ajutorul de care ei au cu adevărat nevoie. Până atunci e un fel de “pâine şi circ”
Nu de mila, ci de ciudă. Pentru mine totul e un circ ieftin. Copilul dansează, colegii mei sunt bucuroşi ca le-au oferit daruri. Cei mari ne mulţumesc şi ne spun că asta e voia Domnului. Pe ei nu îi putem ajuta. Pentru că oamenii sunt mult prea distraţi. Pentru a fi oameni pentru oameni, ar trebui să facem un efort să încercam să înţelegem viaţa pe care o au cei ce sunt în suferinţă. Abia atunci vom fi capabili să oferim ajutorul de care ei au cu adevărat nevoie. Până atunci e un fel de “pâine şi circ”
Ieri
am fost într-o tabăra de refugiaţi şi le-am oferit portocale. Oare oamenii ăia
s-au simţit ajutaţi?
7 comentarii:
au simtit ca sunt oameni carora le pasa,au simtit ca exista oameni care stiu ca ei (inca) mai exista...
Probabil ca asa e... Multumesc mult, Pandhora!
Ei sunt cei care într-adevăr simt și apreciază...foarte frumos gestul tău, al vostru...
O data pe an...
Vezi bine lucrurile.
Multa sanatate iti doresc!
Allure - multumesc frumos:) Sper sa fie asa.
Robert Nicolaescu - nu cred ca am inteles "o data pe an vad lucrurile bine":)) Multumesc frumos. Salutari cu bine!
De aceea am scris pe randul urmator:)
Trimiteți un comentariu