Pe la 12 ani eram un pusti confuz, copilaros si incredibil
de obraznic. Ai mei nu isi pot reprosa nimic, educatia primita acasa era asa
cum trebuia poate sa fie, insa nu prea se prinea de mine. In acest fel, bunele
maniere si simtul practic nu prea faceau parte din caracterizarea mea de atunci.
Aveam totusi o pasiune care se agatase scai de mine si ma facea mult mai atent,
vigilent si serios. Crescut intr-un mediu propice, cu “pasionati” din tata in
fiu, “microbul fotbalistic” avea sa ma transforme intr-un mod total
neasteptat. Cand vorbeam despre fotbal
ma simteam matur, destept si mai mult decat atat, acceptat in societatea
“oamenilor mari”. Asa am invatat despre respect, spirit de echipa, indarjire si
devotament.
In vara acelui an a avut loc Campionatul European de fotbal,
eveniment desfasurat in Suedia. Ca si microbist, stiam toate echipele pe de
rost, jucatorii importanti si mai ales tarile favorite. In acel an insa
Iugoslaviei i-a fost interzisa participarea datorita razboiului inter, iar
locul sau a fost luat de Danemarca, o cvasi-necunoscuta a fotbalului mondial,
echipa care se afla in vacanta, fara jucatori cu prea mare renume si mai ales
fara pregatire adecvata pentru acest turneu. Lumea i-a considerat amatori si
nimeni nu i-a luat in seama, mai ales dupa primele doua jocuri cand aveau deja
o infrangere si un egal norocos. Nici macar victoria asupra Frantei nu le-a
ridicat prea mult valoarea, criticii considerand mai degraba ca cei mai buni au
pierdut datorita propriului joc prost. In faza urmatoare au castigat la fel de
norocos, la loteria penalty-urilor, tocmai cu campioana en-titre, Olanda. Si
nici macar acest lucru nu a ridicat semne de intrebare germanilor care au
pierdut finala cu un 2-0 lamentabil.
Atunci am aflat ce insemna unitate. Am inteles ca daca esti mare nu esti
neaparat cel mai bun. Am invatat ca ambitia si increderea in tine te pot face
campion chiar daca nu te cunoaste nimeni.
Totul parea simplu natural si de success. Fotbalul mi-a dat
o lectie pe care altcineva nu ar fi putut sa ma invete. Copil fiind, cu mintea
necoapta, mi-am imaginat ca in Danemara se nasc si locuiesc invingatorii si una
din dorintele mele cele mai mari din acea perioada a fost sa ajung in
Danemarca.. Acolo simteam ca trebuie sa fie locul meu. Tara fratilor Laudrup
dar si a lui H.C. Anderssen, desenata in culori cu mori de vant in loc de
palate, avea sa devina pentru mine un etalon.
Au trecut ani de atunci, mai mult de 21 si visul meu a parut
pentru mult timp imposibil e realizat. De m-am maturizat sau nu, de m-am
schimbat in multe feuri, de am adaugat sau am sters vise cu buretele unei minti
mai mult sau mai putin clare, idea de a ajunge in Danemarca a ramas bine
infipta in cutiuta mea cu dorinte.
Azi, mult prea devreme in zi, cand mrejele noptii inca isi
spun povesti cu vise printre stele, iau drumul tarii mult ravnite, urmand sa ii
fiu oaspete pentru mai bine de o saptamana. Chiar daca emotiile nu mai sunt
aceleasi si fanteziile se coloreaza altfel in ziua de azi, visul implinit va fi
pentru mine un nou pas de incredre si o noua lectie ca orice dorinta are sansa
ei de a deveni realitate.
Va doresc tuturor sa credeti in voi si in ideile voastre,
luptand pentru idealuri ce pot mereu sa fie atinse!
4 comentarii:
Ce frumos sa iti realizezi un vis, chiar si dupa atata timp!
Calatorie cu spor pentru suflet sa ai!
Elena
Vulpita - asa este si pot spune ca a meritat asteptarea. Multumesc mult!
Elena - te salut. A fost o caltorie interesanta si plina de invataminte. In ciuda faptului ca am fost pe drum 24 de ore la dus si 18 la inoarcere, o saptamana m-am simtit mai deosebit. Iti multumesc mult de tot!
Trimiteți un comentariu