marți, 15 aprilie 2014

Parte din normalitate

Scoala e de fapt o casa intr-un cartier nu foarte sarac. Insa cum poti define ce e sarac si ce e bogat? Privind cu ochii de acasa, cartierul e o mahala. Insa e una dintre cele mai cochete. Exista si corturi pe terenuri aride unde oamenii dorm sub bataia soarelui torid. Exista si case darapanate in care nu ar trebui sa locuiasca nimeni, insa adapostesc 5, 6, sau poate 10 suflete. Exista si praf si mizerie si sobolani si vacile sfinte.
Insa scoala e pe o strada mai rasarita. Casele sunt aranjate si curtile delimitate. Poarta de la gard e vopsita in alb si se deschide invitandu-te pe o terasa de marmura. Inauntru insa, in camera cu mochete verzi si vechi, ponosite de anii si pasii care au trecut peste ele, invata copii din cartier. Peretii sunt scorojiti pe alocuri, in tavan sunt ventilatoare. Curentul electric insa se opreste fara atentionare de cateva ori pe zi. Atunci, caldura de afara se napusteste in scoala fara mila. Copii sunt impartiti in clase de la de la prescolari pana la clasa a VIII-a. In total sunt in jur de 150 de copii in zece grupe. Totul in 5 camere. Intr-o camera mare invata a III-a si a IV-a. pe stanga si pe dreapta sunt clasele a V-a si I-a plus a IIa. Pe holul mic de doar doi metri lungime situat intre aceste clase, sta deobicei inghesuita clasa a VII-a . Aici, inghesuiti intre doi pereti si trei usi (una da spre bucatarie) se chinuie sa isi faca un drum spre educatie 11 elevi. In spate, intr-o alta clasa ceva mai mare sunt doua grupe prescolare cu copii intre 4 si 7 ani. In lateral, e o toaleta, o incapere de un metru patrat, o camaruta care are doar o gaura in pamant si o teava pentru apa. Langa aceasta incapere, e magazia, o continuare a casei printr-un acoperis de plastic ce se intinde pana la un zid de piatra care delimiteaza scoala de casa vecinului. Sub acoperisul de plastic , printre dulapuri cu arhive si alte lucruri mai mult sau mai putin folositoare studiaza clasa a VIIIa. Clasa a VI-a nu are loc decat pe terasa din fata, avand umbra dimineata datorita copacului ce creste intre gard si platform de marmura.
In prima zi cand ne-am dus acolo impactul a fost puternic. Ce poti simti cand vezi in ce conditii invata copii astia? Si mai mult decat atat ce credeti ca era in sufletul meu cand i-am vazut pe toti acolo, laolalta, inconjurandu-ma, acaparandu-ma, asezandu-ma intre ei, urcandu-mi-se in brate si tragandu-ma de fata, de par, de haine, unul mic chiar reusind sa mi se bage sub tricou, iar un altul sa mi se urce dupa gat. Am scos camera sa le fac poze si agitatia a devenit si mai mare. 100 de copii sarind in jurul meu si imbulzindu-se in incercarea de a intra cat mai mult in fata aparatului, pentru a fi cat mai vizibili in fotografie. Cate chipuri de copii poate cuprinde obiectivul cand toti incearca sa iasa in evidenta? 10? 5? Una? Oricare dintre ele insa luate separat iti spune aceeasi poveste. In ochii lor mari si negri, fericirea copilariei este estompata de greutatile vietii. Privati de mici de avantajele jucariilor sau chiar a dragostei parintesti adecvate, cei mai multi dintre ei ajung sa munceasca de la varste fragede. Saracia ii impinge pe parinti sa accepte orice loc de munca, fara sa ezite sa isi ia si copii cu ei. La orice meserie nu se tine cont daca sunt barbati, femei sau copii. Am vazut la o casa in constructie, femei carand pe cap cosuri cu caramizi in timp ce barbatii faceau cimentul iar copiii incarcau cosurile cu materiale. Am vazut copii cu lopata si sapa in mana trudind pe ogor sub soarele torid. Am vazut copii la tarabe, vanzandu-mi legumele pe care vroiam sa le gatesc. Saracia nu tine cont de varsta. Varsta nu se masoara in ani si ramane pasiva traducandu-se in indiferenta. Timpul conteaza aici doar pentru azi si cel mult pentru maine. Ieri nu mai are nici o importanta...
Am visat de multe ori momentul asta. Ori de cate ori inchideam ochii, in orice autobuz, tren sau avion care ma ducea mai aproape, cu orice anotimp, ora sau clipa care treceau peste mine. Si intr-un final am ajuns sa-l traiesc. Si totul e asa cum mi s-a spus ca este: gramezi de gunoaie zacand insirate pe marginea drumului, vacile si porcii care se plimba nestingheriti printre ele, sobolanii ce misunau cenusii, fara teama. Oamenii adunati in jurul nostru ca la circ, incercand sa ne atinga, sa ne pipaie, sa ne traga de haine sau de par, alte multimi insirate pe strazi, strigand, cantand, urland, intr-o dezordine ireala. Un zgomot continuu, facut de fiinte si masini, claxoane si animale. Si praf!...Foarte mult praf. Atat de mult incat pe strazi e nisip. E nisip ca la mare, pe plaja…Insa marea e departe. Aici sunt doar caldura si praful. Caldura e grea si apasatoare. Oamenii sunt multi si galagiosi. Praful iti intra in gura, in ochi si urechi. India isi freamata razele si isi dezvaluie magia. Dar despre asta v-am mai spus si astfel de lucruri nu au darul sa ma sperie sau sa ma intoarca din drum. Am venit sa le infrunt pe toate.
Sa ajung aici a fost o lupta. Doar faptul ca am ajuns nu este suficient. Sa plec fara sa fac nimic ar fi o pierdere. In mintea mea sunt doar intrebari la care caut neincetat raspunsuri. Oare cati de acasa stiu cum traieste lumea aici? Cati dintre ei ar fi capabili sa incerce sa schimbe ceva? Cum pot eu sa fac mai mult decat am reusit pana acum? Inchid ochii si merg mai departe. Printre lucruri simple sunt parte din normalitate.

7 comentarii:

pandhora spunea...

cred ca ti-am mai spus, India intitdeauna mi-a dat un sentiment de teama, am senzatia ca o data ajunsa acolo nu as reusi sa mai revin inapoi, as disparea...nu stiu de ce am senzatia asta...
poate si datorita a ceea ce tu povestesti...
ti-am citit mai devreme mail-ul si m-am ingrozit, m-am ingrozit pentru ca dincolo de incercarile voastre disperate de a face ceva si ale altora, cu sigurnta, sta convingerea acestor oameni ca nimic sau aproape nimic nu se va schimba...simt de aici ca asta pluteste in aer...
poate nu simt eu bine, mi-as dori sa nu simt eu bine dar ma indoiesc...
sunt sigura ca veti face mai mult decat puteti si asta pentru ca voi aveti termen de comparatie, pentru ca stiti ca exista sansa dar va fi greu sa-i faceti pe ei sa creada in sansa lor...
va tin pumnii!!

chiar dac nu e mereu lin, zborul e zbor :)

Vali spunea...

have fun Vladeee

Oatea spunea...

Tu, care vii dintr-o alta lume, unde normalitatea este cu totul alta si in paralel cu alte locuri, care au o cu totul alta normalitate fata de a noastra, ai aceasta mare dorinta de a face ceva. De a face ceva sa schimbi normalitatea lor si sa o transformi, macar, in normalitatea noastra. Nu stiu cata putere poti avea de a face acest lucru, dar stiu ca dorinta este infinita. Si asta e valabil si pentru tine, si pentru Smaranda si pentru toti cei care sunteti acolo.
Asa cum noua ne trebuie, cred, vreo suta de ani sa ne transformam normalitatea, cred ca si lor le trebuie tot cam atat.
Probabil "pic"-ul vostru, asezat peste "pic"-ul altora si peste al altora ... si tot asa, ii vor ajuta si pe ei sa scoata capul cat de cat.
Este lumea lor, deocamdata, iar voi acolo le studiati modul de viata si va "expuneti" deschis la randul vostru, modul vostru de viata, net superior lor. Pentru voi este net superior, ei va considera, oricum, niste ciudati. Ei zic ca asa cum fac ei este bine si, probabil, generatiile care vor urma vor reusi sa schimbe ceva.
Nu cred ca iti doresti sa schimbi vizibil acum ceva, este important ca cineva v-a vazut, ca ati stat de vorba, este vorba de acea caramida pe care o asezi cu mana ta intr-un mare zid.
Eu te felicit pentru tot ceea ce faci, iti doresc sa ramai la fel de puternic precum te stiu si totul sa fie o experienta pentru tine, nu un esec.
Te imbratisez si multa putere iti doresc sa poti merge mai departe!

Oatea spunea...

Tu, care vii dintr-o alta lume, unde normalitatea este cu totul alta si in paralel cu alte locuri, care au o cu totul alta normalitate fata de a noastra, ai aceasta mare dorinta de a face ceva. De a face ceva sa schimbi normalitatea lor si sa o transformi, macar, in normalitatea noastra. Nu stiu cata putere poti avea de a face acest lucru, dar stiu ca dorinta este infinita. Si asta e valabil si pentru tine, si pentru Smaranda si pentru toti cei care sunteti acolo.
Asa cum noua ne trebuie, cred, vreo suta de ani sa ne transformam normalitatea, cred ca si lor le trebuie tot cam atat.
Probabil "pic"-ul vostru, asezat peste "pic"-ul altora si peste al altora ... si tot asa, ii vor ajuta si pe ei sa scoata capul cat de cat.
Este lumea lor, deocamdata, iar voi acolo le studiati modul de viata si va "expuneti" deschis la randul vostru, modul vostru de viata, net superior lor. Pentru voi este net superior, ei va considera, oricum, niste ciudati. Ei zic ca asa cum fac ei este bine si, probabil, generatiile care vor urma vor reusi sa schimbe ceva.
Nu cred ca iti doresti sa schimbi vizibil acum ceva, este important ca cineva v-a vazut, ca ati stat de vorba, este vorba de acea caramida pe care o asezi cu mana ta intr-un mare zid.
Eu te felicit pentru tot ceea ce faci, iti doresc sa ramai la fel de puternic precum te stiu si totul sa fie o experienta pentru tine, nu un esec.
Te imbratisez si multa putere iti doresc sa poti merge mai departe!

Tudor Enea spunea...

Pandhora - iti dai seama ca nu am avut niciodata intentia sa inspir teama in ceea ce scriu. POate mila uneori si compasiune, poate speranta, ins asa cum ai observat, lucrurile sunt greu de pus in miscare. Uneori omul cade intr-o stare amara si ii este mult mai usor sa se suporte in fiecare zi la fel decat sa se schimbe. Se poate intampla oriunde, cu oricine. Faptul ca sunt in INdia se aplica pentru o locatie mai mare si o populate mai numeroasa, facand totul sa para un fapt general. Iti multumesc mult pentru suportul moral. E bine de stiut ca esti acolo.
Iar zborul, sigur ca e zbor - si pasarea isi intinde aripile si prin senin si prin furtuna. De ce nu ar face si zmeul la fel? :))

Tudor Enea spunea...

Vali - sigur. Merci fain si tu la fel!

Tudor Enea spunea...

Oatea - faptul ca sunt aici nu e nici pe departe un esec ci un el de dorinta implinita. Faptul ca oamenii sunt intr-un anumit fel nu este vina si nici datoria mea sa ii schimb. Mai grav este ca pe maura ce intru mai mult in realitatea lor ma sperii ca lucrurile nu merg inainte ci deopotriva, inapoi, iar gandul asta nu e bun. Normal, cu capul sus si privirea inainte, mergem spre un alt rasarit cu o alta speranta. Salutari acasa si mii de multumiri.