Pe marmura rece din fața școlii desenez flori din prafuri colorate. În fiecare floare se ascunde dorința, în fiecare culoare se ascunde speranța. Într-o zi am să îmi împlinesc visul. Într-o zi voi avea un loc de muncă. Într-o zi voi avea un viitor. În ziua aceea îmi voi lua de mână fratele, sora și mama, pășind împreună spre o altfel de viață. Dar până atunci...
Numele meu e Arti și am 15 ani. Sunt prima născută într-o familie care a căutat șansa fericirii în dragoste. Sunt un copil făcut dintr-o iubire care se dorea sfântă. Mama și tata s-au întâlnit când erau copii și s-au iubit poate din prima clipă, până când s-au hotărât să își unească destinele. Împotriva tradiției, împotriva religiei, dar mai ales împotriva părinților, mama s-a măritat când era aproape de vârsta pe care o am eu acum. Izgoniți de toți, nu au primit daruri la nuntă și nici urări de bine sau sănătate. S-au căsătorit într-un templu hindus, ascunși de cunoscuții care nu au ezitat să-i renege. Tot ce aveau era doar dragostea lor uriașă.
S-au mutat departe,
într-o cameră mică, fără ferestre, într-o
mahala uriașă. Au trăit cu speranța că viața le va surande precum le
zâmbea atunci dragostea. Așa m-am născut eu; dintr-o iubire pură, senină, în
mijlocul unei case cu podea rece, de piatră, care ținea loc și de pat și de
masă. M-au crescut cum au putut, dându-mă la școală când am ajuns la vârsta potrivită.
Și-au pus în mine toată bază, pentru că ei nu au avut șansa de a primi
educație. Și eu am vrut să înfloresc precum florile pe care le desenezi pe
asfalt din prafuri colorate.
Sună frumos, dar asta
nu e o poveste de iubire cu final fericit. Dragostea este, de cele mai multe
ori, departe de a fi îndestulătoare.
Tata muncea pe
șantier cu ziua, cărând în spate pietriș, ciment, cărămizi. Câștiga puțin și
banii, erau precum iubirea lor, insuficienți. Nu le-a fost greu să intre în
datorii, chiar dacă tot ce câștigau se ducea doar pe mâncare și pe taxa la
școală. Însă la educația mea nu au vrut să renunțe. Și au mers mai departe
adâncindu-se în muncă și în datorii. Și când nu mai ai bani și nimic de
mâncare, iar toți trag de tine cerându-ți imposibilul, ce poți să faci?
Trăiești într-un stres continuu, într-o oboseală inumană care-ți macină
creierul, făcându-te nervos și întunecându-ți încet judecata. Apoi cauți o
clipă de odihnă, un moment de liniște să-ți încetinească pulsul, să oprească timpul,
să îl dea inpoi și să-ți șteargă problemele și îți dorești să o iei de la
capăt. Soluții au fost poate, însă dincolo de puterile noastre. Și când nu sunt
soluții, disperarea îți devine frate și ți se mută în casă, pe stradă, în
minte. Într-o zi tata a dat disperarea pe
liniștea de pe fundul sticlei și din ziua aia nimic nu a mai fost la
fel.
Când pleaca la muncă
treceau săptămâni până ajungea să se întoarcă din nou acasă. Singurul lucru pe
care îl aducea cu el era mirosul de alcool. Alcoolul și furia. Nici nu mai știu
când a ridicat prima dată mână asupra mamei. Nu-mi amintesc nici prima oară
când m-a bătut pe mine. E mult de atunci și multe au fost și bătăile încasate.
Iubirea se pierduse trist, fără vlagă, undeva între munca grea și buzunarele goale,
transformându-se inuman în sticlele sparte perfid, pe muntele de gunoi care
creștea în mijlocul mahalalei, ca semn al neputinței oamenilor.
Fratii mei au venit pe lume nedoriti, intr-o agonie sumbra a
ceea ce a fost odată dragostea parintilor mei. Apoi totul a ramas lipsit de
sens, in zile care treceau cenusii, cu tipete si batai, si cuvinte neintelese
scuipate cu ciuda, din gura si sufletul mirosind a alcool.
O clipă i-a trebuit apoi să se decidă. Nu am să știu
nicicând dacă și-a plănuit sau nu fapta. Cert este că într-un moment timid de
luciditate, în mintea tulbure și înecată, mai întâi în probleme, că mai apoi să
fie înecată în băutură, tata și-a amintit de noi. A văzut mizeria din jur și a
plâns când a realizat că familia sa nu mai are nici un viitor. Apoi a plâns din
nou când a înțeles că el a fost cel care ne-a târât pe toți în sărăcie. Cu
viitorul incert și cu locul pierdut în societate, a ales să părăsească lumea
asta, având doar speranța, imatură și egoistă, că viață o să ne ofere o altă
șansă, fără el. Un gest de un egoism trist pe care nu îl poți judeca dar nici
condamna. Mama nu a avut bani de înmormântare. Ce să dai de pomană la alții
când nu ai din ce să îți hrănești copii? În jurul nostru totul mirosea a foame.
Și el s-a dus și noi am rămas singuri fără ca nimeni să ne poată spune ce avem
de făcut mai departe.
Cum poți să continui
în viață cu idea că tatăl tău, care te-a târât în mizerie, a refuzat să mai
trăiască, punându-ți toate probelemle pe umeri? Cum poți să mergi înainte, știind
că nu ești cu nimic mai presus decât alți cincizeci de mii de oameni care se
zbat, lângă tine, în aceeași mizerie? E vreo șansă pentru mine ca fată să mă
ridic și să lupt când toți din jurul meu își deplâng sărăcia? E vreo șansă
pentru frații mei care abia au învățat să vorbească, să strige ca cineva să îi
audă și să-i înțeleagă?
Oamenii se nasc
egali. Însă mulți dintre ei rămân în urmă încă din prima clipă a vieții. Iar
dacă soarta mi-a fost potrivnică până acum, mai am doar ambiția sa mă ridic și
să lupt pentru a
redeveni acolo unde îmi este locul, printre oameni. Aici, în mahala, nu există nici o diferență între noi și vacile care dorm în gunoaie. Doar că ele nu-și fac niciodată probleme. Numele meu e Arti și am 15 ani. Viața mea e precum floarea desenată pe asfalt: luminoasă, dar fără mireasmă. Mă duc la școală căutând să îmi clădesc viitorul. Parfumul vieții o să apară și el, mai târziu.
redeveni acolo unde îmi este locul, printre oameni. Aici, în mahala, nu există nici o diferență între noi și vacile care dorm în gunoaie. Doar că ele nu-și fac niciodată probleme. Numele meu e Arti și am 15 ani. Viața mea e precum floarea desenată pe asfalt: luminoasă, dar fără mireasmă. Mă duc la școală căutând să îmi clădesc viitorul. Parfumul vieții o să apară și el, mai târziu.
Aceasta este o poveste adaptată după o realitate tristă și sumbră. În mahalaua din Jaipur Rajahstan India trăiesc 50 de mii de suflete, fiecare
având de spus cel puțin cate o poveste. O zi fericită pentru ei inseamnă ziua in
care au ce să mănânce. Voi reveni curând cu alte istorioare.
Vă doresc mereu zâmbet senin!
English version here.
English version here.
15 comentarii:
cutremurator...
aceasta este India adevarata probabil, cum, cum poate sa existe un viitor pentru ei?
totusi, un pas este facut, pentru cei care vor sa-si schimbe viata, ei invata...
probabil de aceea sunteti voi acolo si altii care vor veni .ca sa le deschideti mintile si sa le aratati rolul cunoasterii in viata lor. cred ca statul indian,asa cum v-a dat voua voie sa mergeti acolo,ar trebui sa se implice intr-un program international care sa includa si bani pentru bursele copiilor dotati .cred ca zece copii daca ar avea posibilitatea sa invete si sa inteleaga ce-i in jurul lor,ar da sanse mari si celor ramasi in urma.mica
Dincolo de "povestea asta parfumata de viata" tu esti bine,Tudor?
E trist, si cel mai rau este ca cei care au bani si de toate traiesc fara sa aprecieze, fara sa faca ceva, fara sa le pese...
Tocmai am realizat ca motivele pentru care ma plang eu pot sa astepte, pe cand ale altora nu.
Raspund greu, e drept, povesti sunt multe, insa timpul si locul nu imi permit sa le astern "virtual" pe hartie. Totul e cutremurator aici, daca poti sa te lasi "atins" de vietile oamenilor. Dupa suficient timp intre ei, incep sa inteleg, insa "suficient" nu e poate intotdeauna deajuns. Si stiti ce e mai interesant? Ca ei sunt fericiti! Viata lor e frumoasa si nu si-ar dori sa schimbe nimic. Cred ca aici in inimile oamenilor se poate ascunde magia. Multumesc mult, Pandhora, Mica, Lavinia Humeniuc, Elena Staicu.
Da,... cred ca sunt bine. :)
Sunt impresionata de franturile astea de viata adevarata si trista pe care le asterni tu pe hartie (virtual, vorbind, desigur). Voi cei care va oferiti serviciile de voluntariat sunteti "in linia intai". Sunteti expusi la toate problemele de viata, pe care, culmea, voi le vedeti, cei de acolo, nu. Voi sunteti "caramida" din marele zid pe care ati inceput sa-l ridicati cu multa truda, multe sacrificii si extrem de multa energie. Este greu sa fii dascal in tara ta, unde nivelul de viata este cat de cat acelasi, sau cu niveluri nu imposibil de perceput. Ei bine, in India problema se pune cu totul altfel. Sunteti niste eroi si va felicit pentru psihicul extraordinar de care ati dat dovada, pentru puterea si dorinta voastra de a realiza ceva. De tine, Vlad, suntem mandri, asa cum si de ceilalti sunt mandri ai lor si te asteptam acasa sa te vedem, in primul rand.In al doilea rand sa te imbratisam si, nu in ultimul rand, iti dorim sa-ti traiesti viata asa cum iti doresti si cum meriti! A fost o lectie de viata ce ai trait tu acolo si oriunde in alta parte unde vei trai, va fi mult mai usor. Avem incredere in tine! Succes!
Tocmai magia asta ii face sa se simta fericiti cu ceea ce au la un moment dat, au altfel de trairi oamnenii din partea aia de lume. Si m-am gandit ca venind din lumea asta a "noastra", cutremuratorul de acolo nu are cum sa nu te "atinga". Ma bucur ca...esti bine.
Iertare, Elena, poate raspunsul meu a sunat evaziv cand am spus "cred ca sunt bine". SUnt bine, e drept, insa starea mea de fapt si de spirit e greu a fi definita acum in cateva cuvinte. Iti multumesc mult!
Oatea- ma simt flatat si poate nu merit astfel de cuvinte. In fond, nu am facut nimic deosebit. Multumesc enorm pentru suportul moral. E esential. Ne vedem cu bine. Curand.
Nu ai de ce sa ceri iertare,sa te justifici si nici sa dai explicatii, eu doar mi-am maginat ceea ce simte un om care face ce faci tu: alta lume, alta activitate, departe de casa.Toate acestea cred ca nu au cum sa nu te atinga in "mijloc", nu au cum sa nu schimbe ceva in suflet.
Tu sa ma ierti, este doar grija unui om cu imaginatie.
Sa-ti fie bine.
cutremuratoare destainuiri ale unei fetite careia societatea în care s-a nascut, i-a furat copilaria... Trist, atât de trist!
Nu trebuie sa te simti flatat! Esti mult prea modest. Ai facut multe pentru cei de acolo, iar pentru noi, nici nu-ti imaginezi... Si, intre noi fie vorba, nu stiu cati dintre noi, cei de acasa, ar fi rezistat conditiilor de acolo. Si uite-asa invatam sa pretuim totul din jurul nostru! Sanatate si, de ce nu, zbor placut si ... sigur!
Carmen - e trist si nu e singura poveste. Din nefericire sunt atatea si atatea suflete acolo, fara sansa unui viitor macar in limita existentiala. Multumesc mul.
Oatea - sarutmana, multuemsc mult. E bine!
Elena Staicu - e bine, aproape bine de tot. Iti multumesc!
Trimiteți un comentariu