....sa ma intorc acasa!

...Atunci m-am gandit pentru prima data la faptul ca ma intorc acasa. Asta ma asteapta in camera mea. Ochi inlacrimati de la o alergie necunoscuta, transpiratie ciudata, alternata cu frisoane ocazionale, o serie neincetata de stranuturi si tuse seaca. Asa e mereu acasa.

E un microb ciudat, nedepistat de ani de zile, care imi da mereu aspectul de om racit, cu nasul curgand si avand buzunarele pline de servetele. Alergia incepe odata cu apropierea de poarta casei, se instaleaza cand dorm linistit in patul meu si apoi dispare, ca si cum nu ar fi existat niciodata, pe masura ce ma indepartez de casa. Plecat fiind, de timp indelungat, pe meleaguri asiatice, am uitat complet, ca si cum memoria mi-ar fi fost stearsa, de astfel de stari, de raceala, de servetele mucoase, de stranuturi repetate, tuse seaca sau violenta, convulsii nefiresti, dureri de cap si alte efecte mai mult sau mai putin cognitive. In trenul asta mi-am amintit de toate si pielea mi s-a zbarcit, ochii au devenit rosii, iar pieptul a refuzat sa mai respire usor ca si pana atunci. Respiratia greoaie si sacadata ma impingea spre ganduri fioroase, spre boli nemai intalnite, transformand calatoria intr-un cosmar insuportabil. Eram speriat. La ce sa ma intorc acasa? E atat de bine cand esti sanatos.

Ma dureau ochii de lacrimi varsate involuntar; ma durea gatul de tusea ragusita care urla din interiorul meu precum o trompeta ruginita; imi amortisera picioarele si spatele cerea loc sa se intinda. O mana tinuta sub corp era acum bleaga, fara vlaga si mii de ace imaginare intepau bratul amortit. Eram agitat, dar livid, fara putere sa ma misc, aproape inert, cu sentimentele contradictorii si dureri sporadice.

Pe fereastra campii dezolante, se perindau pe sub cerul infinit si crispat. Norii se ingramadeau deasupra pamantului precum oamenii disperati sa urce in vagoane si ramaneau asa, in expectativa, acoperind albastrul si astrul cu raze, cauzand depresii si umiditate excesiva. In tren, oamenii au uitat sa se miste, asteptand tepeni si fixi, statia de coborare, precum norii care asteaptau vantul sa ii impinga spre alte ceruri.

Ma vait in gand, tusesc inecandu-ma, ochii sunt siroaie si lacrimile nu curg nici macar pentru mine. Ma doare si corpul si sufletul si strig intr-o neputinta muta, amara si trista ca sunt satul, satul de toate. Se duce si noapte, se stinge si zi, campiile de afara se termina in mahalale cu case de carton si copii fara haine. Jegul de pe casele inguste mi-a murdarit fereastra. Trenul insa trece si tace. Zgomotul ma zgarie in urechi precum durerea in suflet. Raman cu privirea in zare, asteptand zgarie-norii sa imi coloreze orizontul, in reclame amuzante si false. Oamenii au inceput sa se miste. Tusesc cu totii intr-un vacarm de tuberculosi pe masura ce trenul se apropie de destinatie. Aerul conditionat s-a oprit si caldura inghesuielii ne cuprinde pe toti intr-un iz de transpiratie, mucegai si picioare nespalate. Pe ei nu ii impresioneaza nimic, pe mine ma misca dorul. Trenul se misca incet, speriat parca sa nu darame in vibratia lui, imitatiile de case ingramadite de-a lungul caii ferate. Oameni zeci de mii, apar de dupa corturi si cartoane, catarati pe acoperisuri de azbest fixate cu pietre, privind pasiv la trenul care trece. Privirile se intersecteaza cu cele din interior: oameni inghesuiti precum sardelele in cutii de conserve pe ambele parti. Cei mai multi dintre ei se intorc acasa si casa lor e undeva acolo, ratacita printre miile de cocioabe insalubre si triste.

Si eu ma intorc. Tot acasa. Insa casa mea e departe. Acolo unde lumea nu a auzit sau nu-i pasa de India sau de indieni, de foame sau saracie, de inghesuiala sau zgomot. Acasa e liniste.

Imi curge nasul si vreau sa imi curga. Tusesc sec si vreau sa tusesc mai tare. Ma duc acasa sa par racit pentru o viata. Acasa e pace. Acasa e senin si lumea nu locuieste in corturi. Acasa nimeni nu se bate cu pietre, acasa lumea inca traieste. Dar prefer sa fiu bolnav de boala sau de suflet?

India e pentru unii un loc pe harta. Pentru mine sase luni a fost acasa.

Iar acum ma duc…Cum oare as putea sa ma intorc?...