Dacă iarna ar ţine o zi

După cum mă “plâng” de vreun an de zile şi mai bine, ştiţi deja că iarna nu intră nici măcar în topul primelor “cinci” anotimpuri pe care le ador. Am căutat soluţii, am elaborat ipoteze şi în final, atunci când mă aşteptam mai puţin, rezolvarea problemei a venit  într-un comentariu pe care mi l-a oferit Nunu: cum ar fi ca iarna să dureze o singură zi? Pornind de la această idee, mi s-a permis să dezvolt imaginându-mi iarna perfectă pe care chiar şi eu aş putea să o adaug făra ezitare în topul preferatelor, chiar pe locul întâi. Astfel:

Să mergem după mama

Să tot fie ani de atunci. Lucra pe un post bine plătit şi viaţa părea să îl răsplătească pentru toate greutăţile avute până atunci. Avea o soţie frumoasă şi iubitoare şi un copil adorabil. Vremurile l-au prins modest, fericit pentru ceea ce are şi plin de recunoştinţă. Însă timpul se scurge uneori tăios săpând răni în sufletele oamenilor fericiţi, fără ca ei să ştie măcar. În ranile astfel create, avea să cadă mai târziu fără să realizeze ce si cât de repede s-au întâmplat toate. S-a trezit deodată singur şi trist, rememorând doar clişee care l-au dus în acea situaţie.

De ce nu-mi place iarna

Ninge. Dar ninge puternic. Fulgii de zăpadă aleargă bezmetic şi dezordonaţi lovindu-se frenetic de fereastră. Se asează la gramadă, unul peste altul pe orice obiect rece ce le iese în cale. Pustiu. Strada plânge cu fulgi în lumina seacă a intersecţiei. E târziu în noapte şi devreme în zi, însă eu stau lipindu-mi respiraţia caldă de geamul dormitorului. Cocoţat pe caloriferiul aproape cald, în pijamaua pe care mi-a adus-o Moş Crăciun fără ca eu sa mi-o fi dorit măcar, îmi rătăcesc privirea în infinitatea ninsorii. Sunt un copil. Am 9 ani si mintea îmi zburdă în fantezii cu nămeţi uriasi  de zăpadă.

Cross the line

Stau drept şi în spatele meu orizontul zâmbeşte într-un apus de poveste. Cu mâinile pe lângă corp, cu capul aplecat puţin pe spate, privesc cerul în imensitatea sa. Nu aud şi nu vreau să văd decât albastru. Un albastru sfios, palid  şi îngheţat. Aşa e iarna albastrul – rece. Îmi cobor privirea în pământ studiind cu atenţie linia trasata în faţa mea. De ani întregi pe care am încetat să-i mai număr, am stat dincolo de această linie. Am alergat lângă ea, am trăit lângă ea, dar nu am avut niciodată curajul să o depaşesc. E o linie lungă ce şerpuieşte în viaţa mea până dincolo de orizonturi. La stânga e linia pe care am lasat-o în urmă. La dreapta e linia ce aşteptă mereu să-i merg alături. Sătul să mai alerg lângă ea, m-am oprit astăzi cu dorinţa să  păşesc dincolo. Şi  dincolo de linie eşti tu.

Am fost plecat…

… şi m-am întors mereu!

Din muntele alb ce îşi dezgolea stâncile până în crestele de zăpadă, din nori pufoşi ce dezmierdau văzduhul precum spuma de lapte din ceaşca fierbinte, de pe cărări cu troiene şi brazi înalbiţi, am fost plecat - Să culeg amintiri printre suflete ce-mi sunt prieteni.

Ce a fost si ce urmeaza

Vine o zi cand te uiti in spatele tau si privesti la lucrurile pe care le-ai facut. Astfel de zi e astazi, cand anul ce-a trecut isi face bagajele cu bune si rele, pregatit sa faca loc unui an nou, plin de speranta.  Am privit in urma si am cautat momente, marcate de soarta care ar fi putut sa imi duca pasii in alta directie fata de cea actuala.

In viata personala, ati trait clipele alaturi de mine si mi-ati fost alaturi chiar daca lucrurile nu au fost intotdeauna  prea vesele. Insa viata mea nu ati fi cunoscut-o daca nu era un amume moment si o anume persoana care sa  imi deschida ochii catre ceea ce pot face.

Poveste din Perla Moldovei

Farmecul iernii poate să intre în sufletul fiecăruia atunci când   magia sărbătorilor se îmbină cu euforia creată de căderea fulgilor de nea. Astfel, în Piatra Neamţ, oraşul de poveste, clipele imortalizate de aparatul foto pot deveni amintiri veşnice. Din dorinţa de a împărtăşi cu voi  momente magice, vă  ofer în dar de final de an imagini de vis. Vă las să trăiţi povestea, să percepeţi visul şi să îl împărtăşiţi mai departe celor dragi.

Scrisoare către Moş Crăciun

Când l-am cunoscut eu pe Moş Crăciun, îl chema Gerilă. Nu prea îmi era clar cine e şi cum face, dar ştiam sigur că odată pe an îmi aduce un cadou. Şi pentru asta trebuia să fiu cuminte. Gerilă, era acelaşi moş cu barba lungă şi albă, îmbrăcat cu pelerina roşie şi având un sac uriaş în spinare. Sac cu daruri binenţeles. L-am şi văzut de cateva ori: la grădiniţa, la un vecin, şi mai apoi la televizor. Nu credeam că e aşa cunoscut. Ai mei mi-au povestit de el ca fiind un fel de bunic mai năzdrăvan care ne supraveghea tot timpul  pe ascuns ca apoi  la final să ne aducă daruri pe măsura faptelor bune făcute pe întreg parcursul anului. Şi cum povestea ţinea doar de sărbători, din primavară până în iarnă uitând apoi de existenţa sa, Moşul trebuia îmbunat cu scrisori cu rugăminti şi mulţumiri, pentru a ne primi cadourile mult dorite.

Vă redau mai jos o primă scrisoare către Moş:

Să se facă lumină!

Viaţa aşa cum o ştim e plină de mistere. Unele mistere se lasă uşor dezlegate, după altele alergi  ani în şir până le afli răspunsul. Uneori însă te învârţi în cerc fiind aproape de soluţie dar incapabil să o  desluşeşti. Pentru a gasi soluţii trebuie să ai răspunsuri şi pentru a avea răspunsuri trebuie să pui întrebări. De fiecare dată însă, doar întrebarea corecta îţi poate aduce răspunsul  potrivit. Vă redau mai departe o întâmplare banală care simplifică (sau complica mai mult) ceea ce am vrut să spun: 

Cine uită nu merită!

Mai ţineti minte ce e astăzi? Sau nu mai vrea nimeni să îşi amintească. Eram un copil. Cei ce au murit erau copii şi ei. Şi atunci şi acum mă cutremur. Oamenii uită. Uită pentru că nu mai au de ce să rememoreze un moment care îi întristează mai tare.

Îmi iubesc perna

Dorm. Simt că dorm. Pleoapele îmi sunt grele şi îmi alunecă uşor peste ochii încercănaţi. Respir sacadat şi gândurile îmi zboară spre cerul îngheţat. Nu e noapte. E o zi întunecată. E doar o zi obişnuită în mijlocul săptămânii. Şi nu dorm. Sunt la servici.

Sătul de decembrie. Sătul de  gerul ce-mi muşcă din obraji şi din mâinile ce s-au lipit pe lopată. Lopata cu care arunc zăpada. A căzut de pe acoperişul vecinilor în faţa intrării noastre. Colegii mei sunt obosiţi. Nu le-am mai spus nimic. Mi-am luat eu angajamentul să curăţ aleea, fără să fie neapărat treaba mea.  E dimineaţa. Ziua a început de mult pentru noi şi oboseala deja ne macină din interior.

Zborul fulgilor de nea

Mă plictisesc. Nu că nu aş avea ce face, ci doar din cauză că albul îmi  crează o stare sinistră. Afară e frig. Frig de tot. Am ieşit puţin, dar mi-a îngheţat nasul. Eram bine îmbrăcat, însă mereu se gaseşte ceva să îngheţe. De îndată ce ieşi din casă gerul se repede şi muşcă din tine. Poţi să încerci să pari imun, poţi să zici că nu îţi pasă, dar  într-un final te rapune. E drept că suport frigul mai bine decât căldura toridă, însa extremele nu cred că sunt pe gustul nimănui.

Cadoul potrivit

Decembrie vine întotdeauna  cu iarnă şi voie bună. Petreceri, reuniuni de familie, sau simplă deschidere către noi cunoştinţe, toate fac parte din meniul sărbătorilor. Însă ca meniul să fie complet, ca o cireaşă de pe tort, cadourile compleatează lista unor sărbători perfecte. Cuprins de euforia zilelor speciale ce se apropie cu paşi repezi, am intrat în criză de timp şi într-o mare dilemă: alegerea cadoului ideal pentru o persoană  deosebită.(Mă ajutaţi cu idei?) Aflat într-o seară cu un amic la un pahar de vorbă, am dus dicuţia  neintenţionat către cadouri. Vă împartăşesc şi vouă povestea ce mi-a fost  dat să o aud, pentru a trage concluziile împreună: