Pierdut talent... de buna voie

La 13 ani m-am mutat cu parintii mei intr-un oras nou, lasandu-mi in urma prietenii si colegii de atunci. Am schimbat casa, orasul, scoala, oamenii pe care ii vedeam zi de zi. Ploua torential si lumea ne spunea ca ploaia inseamna belsug. In noua scoala am intrat timid si am iesit la fel de speriat, pasind apoi spre o alta etapa a vietii mele.Era atunci un coleg in clasa noastra care m-a marcat si impresionat din primele zile in care l-am cunoscut. Cu doi ani mai mare ca mine, era un copil simplu, care nu excela la  nici un obiect, dar avea o doza in plus de inteligenta fata de ceilalti colegi ai mei. Parul  lung si barba prematur crescuta il facea sa semene cu un artist. Asa l-am considerat din prima clipa in care l-am intalnit - un artist. Si nu m-am inselat nici o secunda.  Pe vreme aceea, imediat dupa revolutie,  mintea noastra era inca la jucarii, la fotbalul din curtea scolii sau la v-ati ascunselea pe inserat cand ne confundam reciproc dupa raze de luna. Jucariile lui insa, erau hartia si creionul, luminile si umbrele, culoarea si misterul. La ora de istorie el desena cai si regi si batalii, la geografie desena  copacii infloriti si munti si marea, la religie aspecte din Biblie.  Eram copil si m-au marcat profund  mainile lui  magice.

Au trecut 17 ani de atunci. Astazi nu a plouat, dar soarele a refuzat sa iasa si primavara s-a  multumit sa se ascunda din nou dupa norii neseriosi de negri si plini de ganduri reci  de iarna.

M-am gandit fara sa vreau la baiatul cu pletele pe umeri si creionul dupa ureche. Acel baiat care stia sa iti transforme ziua rea intr-un suras doar  printr-o simpla miscare din carbunele sau fermecat.

Si cum la mine gandurile mi se implinesc ca intr-o minune, am reusit fara sa vreau sa ma intalnesc, printr-un prieten comun, cu acel om care mi-a marcat copilaria conturandu-mi zambetele pe o foaie de hartie.

Am avut ceva emotii... poate ma asteptam sa ii gasesc casa plina de icoane, picturi,  schite complexe... 

Surpriza m-a lovit odata cu nostalgia, aruncandu-ma tacut in copilaria  de mult trecuta. 

Acel om nu mai stia sa deseneze. Acel om uitase sa isi poarte creionul pe hartie. Acel om isi aruncase indemanare renuntand de buna voie sa  se mai joace cu lumini si umbre si zambete pe o simpla foaie de hartie. 

Am discutat linistiti, fara prea multe referiri la trecut,  punctand pe alocuri  prezentul si atingand din cand in cand viitorul. Pe masura ce timpul trecea incepea sa ma macine intrebarea aceea sinistra, o intrebare pe care ezitam sa o arunc in jocul  discutiilor far sens. Privindu-l am incercat doar sa inteleg de ce a renuntat sa mai deseneze. Talentul si pasiunea erau de partea lui, schitele sale puteau deveni celebre.

In finalul discutiei mi-a spus asa, ca pentru sine, sa nu imi para rau - "in tara asta mori cu dreptatea in mana si cu talentul in buzunar!"

Am inteles ca viata iti poate juca feste. Am inteles ca lumea te poate da la o parte daca nu stii sa te impui, am inteles si ca nu poti fi celebru chiar daca ai talent. Dar nu am sa inteleg niciodata cum te poti opri dintr-o pasiune, cum  poti renunta la ceva ce iti place si iubesti doar pentru faptul ca acel ceva nu te poate face cunoscut.

Sa nu renuntati niciodata la visele voastre. Sa nu uitati ca  ceea ce faceti cu pasiune faceti  pentru voi. Poti sa scrii si sa te bucuri de cuvinte,  poti sa pictezi adorandu-ti peisajele, poti sa iubesti idolatrizandu-ti persoana de langa tine, insa toate astea le faci in primul rand pentru bunastarea sufletului tau. 

Talentul de a face ceva bun si frumos vine din inima si e medicamentul tau propriu pentru ceea ce  reprezinti in viata asta!

Nu renunta la pasiuni chiar daca multi vor arunca cu pietre incercand sa ingroape ceea ce tu muncesti sa scoti la suprafata. 

Colegul meu si-a pierdut cararea in viata... oare cate talente  se risipesc zilnic fara ca unuia dintre noi sa ii pese macar?