Durerea – soarta celor vii

Viaţa, aşa cum o ştiţi, reprezintă suma tuturor întamplărilor pe care le petreci într-un interval   de timp care a început cândva şi speri să se termine când  crezi ca le-ai facut pe toate. Excludem astăzi amintirile şi întâmplarile frumoase, renunţăm la grandoare sau bogaţie şi ne gândim doar la obstacole. La piedicile care ne condimentează viaţa şi ne dau uneori bătăi de cap mai mult decât credem că putem face faţă.

Nu sunt genul care să spun poveşti triste, nu îmi plac istorisirile cu finalul înlăcrimat. Caut mereu frumosul în tot ce ne umbreste viaţa şi cred cu tărie că un zâmbet ne deschide calea spre soare în cele mai întunecate zile ale vieţii. Cu toate astea însă, mă lovesc şi eu ca oricine de dureri ce nu pot trece fără suferinţă. Când eram de o şchioapă, veneam mereu acasa de la joacă, zgâriat, julit, plin de vânătăi şi sânge. Mama era disperată şi nu ştia cum să mă cuminţească. Câti  dintre noi nu am făcut la fel în copilărie? De câte ori nu am venit plângând că ne-am rupt pantalonii când am sărit un gard ce nu trebuia sărit şi  părinţii au plusat şi ei cu o oarecare mustrare? Asta pentru că un părinte e întotdeauna îngrijorat pentru copilul său. Şi ai mei părinţi ştiau mereu că oricât de tare m-aş fi lovit, a doua zi o voi lua de la capăt în aceleaşi jocuri copilăreşti.  Şi erau fericiţi, pentru că eu şi fratele meu eram  nişte copii sănătoşi.

Mi-a fost însă cunoscut  în familia noastră  un caz în care copilul nu era ca şi noi. O tumoare la cap nu îi permitea să se joace, să sară să alerge şi să ajungă obosit şi fericit acasă. Şi părinţii lui l-ar fi vrut alături de noi, zgâriat şi plin de vânătăi, dar sănătos. E greu pentru un părinte să îşi vadă copilul crescând în umbra unei copilării mascate de durere. E la fel de greu şi pentru copil să nu înteleagă de ce el nu a primit dreptul să fie un copil normal. În familia noastră norocul şi mai ales lupta părinţilor a facut ca acel copil să ajungă astăzi un om important de care suntem mândri cu toţii. Astfel de cazuri se întâmpla, din nefericire, frecvent. Însă nu toţi părinţii au puterea şi resursele să câştige lupta cu o astfel de povară. O bună prietena mi-a adus la cunoştinţa cazul unei fetiţe de patru luni. Pentru aceasta fetiţa orice clipa ce-i  trece în viaţa e o victorie cu suferinţa.

De cate ori nu v-aţi tăiat  în ultimul timp? Sau aţi alunecat pe gheaţă în urma vremii neprielnice de afară. V-aţi pus un plasture? V-a usturat? L-aţi smuls apoi şi l-aţi schimbat? Poate aţi ţipat de durere dacă rana a fost mai adâncă? Sau poate v-aţi luxat o mână şi timp de o săptămână aţi crezut că durerea e insuportabilă? Astăzi m-am tăiat în palmă. De la incheietura mâinii până la buricul degetului aratător. Urât. Adânc. Rană deschisă. Nu vreau să vă descriu  priveliştea sau durerea ce a urmat. Pentru că durerile noastre sunt infime. O rană se închide. Luxaţia se vindecă. Toate rănile noastre sunt superficiale.

 Azi scriu acest articol doar cu o mână, pentru că durerea mea nu merită suferinţă. Suferinţa e în povestea adevarată a fetiţei de patru luni. Putem dovedi că nu suntem nepăsători şi ignoranţi? Putem să îi dăm fetiţei o şansă către propriul ei ideal? Întreaga ei poveste o găsiţi aici. Să mă iertaţi pentru durere. Dacă mai e loc în suflet, să fie gânduri bune.