Ar fi putut să fie altfel

Pe Alina am întâlnit-o întâmplător. Era vecina unuia dintre colegii  de facultate. Şi ea studentă în aceeaşi grupă cu noi, părea  o domnişoară drăguţă şi mai ales plină de bun simţ. Nu am   considerat-o niciodată o atracţie. Nu am privit-o cu ochii de bărbat pofticios şi nici nu o vedeam vreodată mai mult decât o simplă amică. Cu toate astea a reuşit să mă surprindă. Mi-e greu şi acum să mă gândesc la ea. Am cunoscut-o bine şi totuşi atât de puţin, încât astăzi, la nouă ani de când ea a păşit spre alte lumi, amintirea ei îmi este încă vie.

 Iaşul se dezvăluia magic cu străzi încărcate de istorie dar şi cu tentaţii adolescentine la fiecare pas. Eram boboc, proaspăt intrat la facultate şi viaţa se deschidea cu sensuri noi şi ispite dulci. Oraşul studenţiei m-a primit vesel şi mi-a şoptit la ureche că va avea grijă de mine. Eram atunci un puşti mai mare, fără viziune asupra viitorului, fără prieteni însă cu o dorinţă nebună de a deveni cineva. Şi şansa avea să îmi surâdă.

 Pe la jumătatea primului an de facultate făceam deja parte dintr-un grup bine închegat de colegi, având aceleaşi idei şi vise. Mergeam împreună la cursuri, ieşeam împreună, petreceam şi zâmbeam cu toţii mai mult decât o făcusem vreodată până atunci. Viaţa ne ţinea partea lăsându-ne să credem că suntem protejaţi de soartă. Pe zi ce trece deveneam mai uniţi şi mai plini de incredre în noi.  Nu existau lucruri pe care să nu le facem împreună, nu existau motive să uităm unul de altul. Destinul  ne făcuse prieteni. Însă toate astea aveau să se schimbe.

 Trecuseră pe nerăsuflate doi ani de studenţie şi timpul şi-a oprit amintirile în ultima sesiune  de examene a acelui an. În sesiuni făceam tot posibilul să ne întâlnim cât mai rar, fiecare văzându-şi singur de învăţat, fără să fie supus niciunei forme de tentaţie care să ne sustragă de la studiu. Am descoperit astfel târziu că una din prietenele noastre nu venise la examene. Telefonia mobilă abia prindea culoare în acele vremuri şi şansele de comunicare erau, din nefericire, destul de limitate. Într-un târziu am reuşit să aflăm că o banală apendicită ne-a împiedicat prietena să ajungă să-şi susţină examenele din acea vară. Stabilisem să o vizităm împreună după afişarea rezultatelor şi să o susţinem moral pe viitor. Era parte din grup şi noi aveam o datorie morală faţă de ea. 

 Poate nu era cea mai bună prietenă, poate nu era cel mai deştept om. Poate în viaţă ar fi avut însă şansa să  tindă spre un ideal. Poate visul ei ar fi putut să se îndeplinească. Cu siguranţă soarta ei ar fi fost alta dacă acel doctor nu îi secţiona o arteră fără să fie capabil să o mai salveze ulterior. Viaţa ei s-a stins când abia era pe cale să înceapă. Mama sa nu a înţeles cred,  nici astăzi, de ce fiica ei a trebuit să se ridice la ceruri. Poate nici doctorul nu a ştiut exact să-şi justifice gestul.

 Zilele trecute într-un magazin de îmbrăcăminte, o femeie cu un copil de mână îi cumpăra haine soţului ei. Din prima privire am simţit un fior. 

 M-am apropiat şi apoi am rămas înmărmurit cu  gândul departe. Femeia mi-a zâmbit şi şi-a văzut în continuare de-ale ei. Asemănarea era perfectă. Era ca şi cum timpul a trecut peste Alina şi viaţa ei a decurs normal. Un soţ, un copil, o familie. 

De acolo de sus, îmi zâmbeşte aşa cum numai ea ştia să o facă. Alina, sunt convins că ai învăţat să zbori! 


Text publicat in volumul 6 al Cenaclului de poezie si proza Amprente Literare