Frânturi de cuvinte

Azi nu am scris nimic. Nici o istorioară, nici o idee căreia să-i pot desena un final. Doar  paragrafe mici ce pot prinde contur într-o umbră de inspiraţie viitoare. Fără să îmi dau seama toate aceste frânturi de poveste au la bază tăcerea, dar şi zbuciumul sufletesc. Nu al meu, ci al personajelor pe care ȋncerc să le creez. Eu sunt bine şi mă bucur de viaţă. Vă doresc şi vouă să fiţi la fel şi vă aştept părerile despre ideile de mai jos.

 

 Îşi împreună mâinile. Gândul ca şi privirea se îndreptară spre cer. Căzu în genunchi şi inima zvâcni într-un oftat prelung. Cu ochii în înălţimi şi inima deschisă spre recunoştinţă, şopti pios prima rugăciune.

 

 Din ochiul tău ce altădată surâdea în priviri de amor, a mai rămas doar lacrima din mine. Nu-mi lua amintirea ca să plâng. Lasă-mi imaginea ta să-mi fie lacrimă de fericire.

 

 Şi poate că ceasul să se învârtă pe dos? Să reînvie în noi amintirea ce-a fost? Să-mi urce din nou iubirea în suflet şi zborul să-mi fie din nou cunoscut? 

 

 Răsăritul de azi a adăugat peste noi o nouă zi de ieri. Iubirea mai speră să prindă şi ziua de mâine.

 

 Privesc la ea cum tace şi îi studiez privirea pierdută undeva departe, în timp ce eu vorbesc şi-i explic ce-i în inima mea. E prea târziu. Am nevoie de un om care să mă asculte. Sunt sătul de cei care mă lasă doar să vorbesc.

 

 De ce să taci, copac nebun şi singuratic? Să nu mai vrei să-mi spui ceva din freamătul coroanei tale? De ce să taci, să-nchizi în tine tot ce-a trecut din fapt în gânduri, amintiri, suspine? Priveşti tăcut mereu către apus, de parcă soarele îl plângi şi noaptea nu-ţi mai face bine. Priveşti cu ramurile mute-n răsărit, în zori când te trezeşti şi tot nu-mi spui nimic… Sa fie Ea, ce s-a înstrăinat de mine?

Sursa foto aici.