Vis indrăzneţ

Eram la o întâlnire. Un fel de congres. Oamenii erau îmbrăcaţi cu haine de epocă şi  mulţi dintre ei aveau monoclu în loc de ochelari. Organizarea părea retro, decorul şi populaţia de acolo amintindu-mi de fotografii cu oamenii importanţi ce le văzusem prin cărţile de istorie. Erau mese rotunde la care stăteam câte cinci-şase purtând discuţii aprinse. Fiecare din noi povestea ceva interesant. Şi eu am spus la rândul meu ceva şi ceilalţi m-au aprobat încrezător. Se pare că eram acolo pentru un scop şi venisem cu lecţia învăţată. Studiam fiecare om de la masă şi semănau toţi cu vechii scriitori. Aranjaţi, purtând costum, cu barba lungă dar îngrijită, fiecare participant avea o graţie epocală. 

 Am realizat că îi cunosc pe cei din jur însă memoria nu vroia să mă ajute mai mult. Jucându-mă cu imaginaţia  am  asemuit fiecare figură cunoscută cu oameni celebri: Eliade, Sadoveanu, Hogaş. Îmi părea că erau cu toţii aici. Era imposibil, dar începea să îmi placă. De exemplu, Domnul Arghezi se plimba prin sală purtând sub braţ o teanc de hârtii îngălbenite.  Ne-a trecut pe toţi în revistă din priviri, având să ne bifeze pe condica de prezenţe la timpul potrivit. Memoria nu îl trădase niciodată. Nu aveam habar de asta, însă mintea mea mă asigură că era o certitudine. La un moment dat în sală s-au împărţit foi de hârtie, fiecare cu diverse povestioare. Era rolul  fiecăruia să îşi disece întâmplarea pe care o primise. Hârtia era în aceeaşi notă, învechită şi cu un scris ce mi se părea arhaic. Cuvintele erau aşternute într-o ordine mai puţin firească. Şi multe din litere păreau  incorect aşezate. În liniştea deplină ce pusese stăpânire pe sală, cu un capăt de creion am rescris povestea într-o manieră proprie caracteristică anilor în care trăim acum. Am recitit în faţă celor  cinci de la masă şi mai apoi  de sus de la tribună în faţa întregii audienţe. Aplauzele şi aprecierile nu au întârziat să apăra. Am coborât şi toţi îmi întindeau mâna felicitându-mă.

 Nu îmi amintesc povestea. Nu ştiu ce am scris şi ce am citit, însă un domn cu barba uriaşă, având perciunii până  deasupra capului mi-a zâmbit spunându-mi că îi semăn leit. Credeam că la caracter şi talent. La prima vedere l-am asemuit cu Iorga.

 Eram mândru de asta. Undeva în apropiere, la un bufet ad-hoc, mi-am zâmbit dintr-o oglindă si  privirea m-a cutremurat. 

 M-am trezit marcat. E a doua oară când mă visez bătrân. Acum eram un bătrân din trecut. Dar de data asta eram fericit!