Amalgam de sezon

Ȋmi plouă ȋn gânduri cu toamna. Nu sunt picuri de ploaie, ci stropi de dorinţă. Toamna ne ia vara şi ne lasă ȋn schimb speranţa. Din livadă plânge ruginiul cu parfum de iubire.

Un anotimp nou a venit să-mi şoptească la ureche cu adieri reci că tu nu mai eşti. Te-ai risipit odată cu vântul şi vara ce-a trecut pe nesimţite. Crengi de copaci ȋşi plâng coroana ȋntr-un covor de frunze uscate. Mă intind sub adierea livezii şi dincolo de ramurile gri se vede doar cerul. Ȋţi aminteşti vara cum stăteam amândoi căutând seninul printre raze de soare şi verde ȋn pomi? Ȋntind mâinile să cuprind urma locului pe care ai stat. Şi locul pulsează de tine. E rece pământul dar doru–i fierbinte. Mă ridic şi alerg. Ȋmi caut zmeul ce l-am abandonat astă iarnă. Pe câmpul nemarginit vreau din nou sa ma ȋnalţ. Să-mi ridic către senin speranţa. Atât cât mai este senin. Dinspre munţi toamna şopteşte enigmatic, cu adieri de vânt, că norii-s aproape. Un colţ cenuşiu se ȋngrămădeşte acaparând cerul cu vise. Odată cu norii, se revarsă amintirea şi dorul de tine rămâne speranţă. Te-ai dus cu toamna care vine, fără sa laşi ȋn loc măcar visarea.   Te chem ȋn şoapta vântului, dar nu mai eşti ca   să-l asculţi. Zmeul meu s-a rătăcit printre nori, dar cerul tău albastru nu-l mai vede.

Toamna ȋnseamnă dorinţă, doream s-o trăim amândoi.

Dacă ai plantat ȋn mine iubirea, se va hrăni până ȋn primavară cu dor, urmând ca apoi să-nflorească din nou?

E toamnă-n gând, dar nu şi-n al meu suflet. Iubirea n-a murit. S-a dus ȋncet, să hiberneze.

Deja te aştept, te doresc, primăvară!