Ascultă-mă...

Ascultă-mă, copac bătrân care le ştii pe toate. Ascultă-mă să-ţi spun că viaţa mea nu-i precum pare. Sunt trist acum şi inima-mi refuză zâmbetul, ce fals mi l-am întins, ca şi un ruj, pe buze. Aculta-mă şi taci, căci le-ai văzut pe toate. Fii lângă mine azi, cum nimeni nu mai poate. 

 Mereu în prag de toamnă mă prinde dorul greu de ducă. Mă prinde şi mă roade. Mă roade şi sufletul mi-l chinuie până la lacrimi. Soarele nu mai e cald, frunzele cad, viaţă se duce. Mă trezesc dimineaţă şi plec la servici, muncesc alături de colegi şi îi îmbărbătez pe toţi cu o vorba bună. Aş fi în stare să îi ridic de jos dacă ar cădea sau să muncesc pentru ei dacă ar fi nevoie. Nu îi cunosc decât în mică măsură, nu fac parte din vieţile lor, dar sunt şi ei oameni care au nevoie să ştie că speranţa nu trebuie să moară niciodată. Şi se pot baza pe mine pentru asta. Mă bucur când îi văd fericiţi şi bucuria lor, în loc să mă bine-dispună, mă închide ca într-o cutie de cadouri; lucioasă şi sclipitoare la suprafaţa, dar mată în interior. Nu pentru că aş fi egoist, din contra, doar pentru faptul că eu nu mai primesc de la nimeni acea vorba de încurajare. Ajuns acasă, cu ochii închişi către viaţă şi gândul împins înspre infinit, vorbesc cu mine însumi. Îmi spun că pot fi mai bun. Îmi repet că va fi mai bine. Mă ridic mereu de jos şi mă înalţ spre cer. Pentru că poftă de zbor e nemărginită în ciuda vieţii grele pe care o ducem cu toţii. Apoi mă privesc în oglindă şi tac. Nu sunt capabil să-mi mai ţes nici un gând. Nu reuşesc să mă agăţ de speranţa. Şi atunci vreau să fug. Să las totul în urmă şi să o iau de la capăt în altă parte. Să îmi deschid uşa spre o altă viaţă pe care aş putea să mi-o desenez mai bine. Mai artistică, mai creativă, mai plină de vise. Vreau să alerg. Să plec şi să cunosc alţi oameni. Să mă învăţ cu ei şi să îi las să mă cunoască. Şi poate acolo unde aş ajunge ar exista măcar unul care să îmi fie alături cu adevărat. Un om care să poată să  îmi citească gândurile din priviri, să ştie că inima mea are nevoie de un impuls, de o simplă vorbă bună.

 Aşa sunt eu, copac bătrân pe malul apei, un om ce vrea să fie bun cu fiecare, dar nu mai poate să aibă grijă singur şi de el. Din toţi ce-au fost, să-i am alături, s-au risipit prin lume, lăsându-mă cu dor.

 Acum pe malul lacului, rămân precum un pusnic în chilia sa, că să vorbesc cu tine, ferit şi-acoperit doar de coroana-ţi tristă şi pletoasă. Mă doare gândul care ţi-l destăinui, mă doare visul ce parcă nu-l mai am.

 Şi mă asculţi şi taci. M-am săturat în lumea asta de oameni ce mă lasă să vorbesc. Mi-e dor şi-l vreau lângă mine pe omul care poate să m-asculte. Oare cer prea mult? 

Sursa foto aici.