De dincolo de timp...

Îmi amintesc primul meu ceas pe care l-am primit de la părinți. S-a stricat când am terminat liceul. L-am aruncat cu părere de rău într-un sertar și mai bine de un an am măsurat timpul întrebând pe alții din când în când, gradațiile  eternității. Cu toate că era la distanță și ne vedeam atât de rar, cu toate că eu nu îl mai prețuiam atât de mult ca atunci când ne vedeam în fiecare zi, el m-a simțit și mi-a făcut cadoul pe care îl ceream cu disperare: un ceas de mână simplu, mecanic, care trebuia întors în fiecare seară pentru a continua să ticăie corect, secundă cu secundă pentru fiecare zi din viața ce avea să urmeze.

 Nu am considerat cadoul unul extraordinar, nu m-am bucurat foarte mult de el, înțelegând gestul ca un drept ce mi se cuvenea, și, mai mult decât atât, ca pe o acoperire a nevoilor mele.

 Să tot fi trecut vreo trei ani peste ceasul ce l-am purtat mândru la mână. Și niciodată timpul nu am putut să-l dau înapoi. De zeci de ori am visat momentul în care bunicul meu mi-a făcut acel cadou și de zeci de ori am vrut să mă întorc în timp la acea dată. Să nu-l întorc niciodată. Să nu las timpul că să curgă. Să îl îngheț în clipa pe care ar fi trebuit să o prețuiesc pentru o viață. Am plâns la înmormântarea lui. Atunci am plâns singura data în viață. Singura dată când a contat.  Până atunci plânsul era  din inocență în copilărie, de rușine în adolescentă și de frustrare când refuzam să mă maturizez. Dar atunci am plâns pentru timpul pe care l-am avut și l-am petrecut fără bunicul meu. Și lacrimile mele nu vroiau ca să înghețe, precum zâmbetul din ochii lui, ce altădată erau atât de plini de viață. Și el era acolo nemișcat pe masa rece din biserică, iar eu căutam momente în timp în care vroiam să mă întorc pentru el. Și clipele de atunci doream să le păstrez intacte, să le transform precum țurțurii de pe streașina bisericii. Însă cesul de la mână se căznea să îmi facă timpul ca  să curgă. Și groparii au venit și l-au luat. Au pus capacul peste sicriu și zâmbetul i-a rămas întipărit doar pe retina oamenilor care l-au iubit.  

Sicriul a coborât încet spre neant și groparii aruncau lopeți cu pământ. Nisipul cădea înghețat peste capacul de lemn. Însă eu nu mai auzeam decât timpul: tic...,tic...,tic...

 Mi-am frecat mâna în locul unde îmi țineam deobicei ceasul. Acum a rămas doar amintire. L-am pus în mormânt lângă inima lui, ca să mă țină legat în timp de omul ce nu s-a îndoit niciodată de mine.