Puterea unui zâmbet

Troleul era plin. Vocile necnoscutilor îmi răsunau în urechea bolnavă, amestecate cu vuietul asurzitor al motorului ce nu contenea nici o secundă. Din ce în ce mai vechi mașinile de transport în comun. Vechi și stricate. Însă nefiind un lucru care ține de mine nu ar trebui să mă enerveze. La fel și cu durerea. O să treacă. Am continuat să înaintez spre mijlocul mașinii printre oamenii înghesuiți pe culoar. Nu vroiam să rămân în ușă, pentru a evita curentul. Nu dădea bine pentru starea mea de sănătate din acel moment. Că prin minune în fața mea un om s-a ridicat, eliberând un scaun. Eram obosit și bolnav. Meritam să stau jos. Cu zâmbetul larg așternut pe față, m-a așezat să-mi trag sufletul.

 Nu mai auzeam vocile și gălăgia din jur. Erau inexistente. Mă bucuram de locul ocupat și de faptul că mă îndreptam liniștit spre casă. Continuând să zâmbesc priveam fără ocupație colegii de călătorie. Pe scaunul din fața mea, o domnișoară cu chipul acoperit de mănușile din mâini. Îmi plăcea broderia mănușilor. Probabil erau lucrate manual, cu mare pricepere. Dincolo de mănuși însă, am desoperit doi ochi triști și umflați, semn că lacrimile nu îi erau străine și nici departe. Am rămas ațintit cu privirea spre ochii ce nu păreau să merite o asemnea supărare. Domnișoara m-a privit și ea preț de câteva secunde, la început indiferentă, apoi mirată și întrebătoare. Lacrimile i-au inundat din nou ochii. Rușinată și-a întors capul, acoperindu-și din nou fața cu mănușile. M-am simțit neputincios, dar și jenat pentru că zâmbetul meu era în contradicție cu sterea ei de supărare. Cu toate că persoana din fața mea era o străină, mi-am reproșat că nu am fost mai altruist sufletește. Aș fi putut cel puțin să îmi desenez fața în culori de compasiune. 

 Din fericire însă, deznodământul avea să fie neașteptat. Domnișoara și-a întors din nou privirea spre mine și chipul ei se înseninase. Un zâmbet îi apăruse ștrengărește pe buze și ochii ei erau deodată vii. S-a scuzat politicos și a coborât la stația imediat următoare, veselă ca și cum lumea toată ar fi fost a ei. 

 Înfofolit cu fularul gros, cu căciula trasă adânc pe frunte și ascuns în geaca mea de iarnă, nu sunt cu siguranță o persoană atrăgătoare. Nici fără vestimentația de sezon nu mă consider decât un om obișnuit. Totuși, am înțeles repede că nu persona mea era de vină pentru schimbarea sentimentelor fetei ce tocmai coborâse fericită. Totul era irelevant. Totul mai puțin zâmbetul! 

 Când în lumea ta tristă apare un om fericit, te schimbi involuntar. Zâmbetul și starea de bine sunt molipsitoare. Zâmbetul meu a alungat lacrimile și gândurile amare ale fetei, lăsând loc bucuriei să iasă afară. Un zâmbet poate părea atât de banal, însă schimbă cu siguranță percepția celor din jur. 

 Vă doresc tuturor să aveți puterea să zâmbiți, să fiți fericiți sufletește și toți din jurul vostru să se molipsească “de bine”!