Cronologia unei săptămâni de iarnă

Şi plugul n-a intrat pe strada mea. Doarme zăpada pe streşini şi caldarâmul e pierdut sub nămeţi. Gerul muşca adânc din mâinile ce am uitat să mi le-acopăr. Prin gânduri s-au ascuns răzvrătite şi crude, răscolitoare amintiri. Arunc din lopată, mă căznesc să merg inainte. Plugul n-a intrat nici azi pe stradă. Mă doare albul ce muşcă din suflet şi ea e departe.

Era aproape marţi când noaptea se lăsase de mult peste oraş. Luni se pregătea să plece şi vremea încă era liniştită. Mă întorceam de la servici, pe jos, într-o plimbare de noapte târzie, cu gândul la linişte şi voie bună. Mă aşteaptau câteva zile libere. Să dorm şi să mă regăsesc. Rătăcesc prin oraş măsurând paşii mici în clipe lungi, în dorinţa de a mai zăbovi puţin pe stradă. Sunt încă departe de casă când telefonul îmi tresare, vibrând, în buzunar. O voce uitată de mult, mă sperie cu sentimente ce au fost odată dulci şi fierbinţi. Acum sunt amare şi reci ca şi vantul ce începe să sufle prin geacă. Paşii îşi pierd ritmul spre destinaţie, convorbirea e terminată de mult. Vocea e însa vie şi mintea răsună de cuvinte pe care altădată mi-ar fi plăcut să le aud. Iubirea stinsă de mult, devine acum iscoditoare şi acră. Şi vocea şi simţul, tresar printre fulgii de nea. Ninge abundent pe stradă şi în gândurile mele. Ajung acasă ud, de nea, de transpiraţie, de răzvrătiri incoerente. Întrebări abundă şi răspunsuri se îngroapă sub stratul de omat ce se aşterne dens.

Noaptea s-a scurs fără somn, pândind la fereastră taifunul alb de ninsoare. Iubita ce-mi era odată e azi un noian de mister. Ninge viscolind în dimineaţa ce a venit tristă şi curtea e un ocean îngheţat. În speranţa că pot să îmi alung gândul de ea, mă avânt  temerar în mijlocul furtunii. Înarmat cu o lopată am înaintat printre fulgi  şi gânduri, încercând să fac o cărare spre stradă, spre lume. Încet, până la poartă mai e un pas. Şi vocea ei îmi răsună în minte. Şi încă un pas şi parcă ea ţipă la mine. Şi sigur nu e vântul. Şi ea nicaieri. Am dat zăpada până-n drum: “De acum trebuie să intre cu plugul să scoată zăpada asta”, mi-am zis.

  Întors să intru în casă, nu am mai găsit nimic. Ningea puternic şi cărarea mea statea ascunsă în zăpadă. După amiaza târziu am ieşit iar căutând o carare şi munca a fost mai grea de cât dimineaţa. Continua să ningă şi efortul meu era precum chinul lui Sisif.

“Cum ar fi fost azi viaţa în doi dacă drumurile noastre nu ar fi continuat separat?” întrebarea ei mă măcina şi mă lovea cu fiecare lopată de zăpadă ce o aruncam departe. Trebuia să îmi fac de treabă ca să uit. Şi continuam să dau la lopată. În stradă, troienele erau uriaşe. Şi nici urma de plug. Şi vocea ei tot nu voia să tacă.

Să fi fost joi deacum, când dimineaţa am găsit senin. A treia oara am pornit cărarea şi am ajuns cu amintirile la fata ce-mi năruise gândurile în zilele ce au trecut. Aproape de strada am spart nămeţii şi am reusit să-mi duc drumul prin zăpadă, ca pe un râu ce se vărsa în mare. Sprijinit mulţumit în lopată, admirându-mi munca, am zărit în departare plugul. În sfârşit vine. Mi-am privit iarăşi munca şi m-am retras deznădăjduit. Plugul a trecut gălăgios peste stradă, aruncând zăpada în cărarea mea. Oare de  îl asteptam? Acum trebuia să o iau de la capăt. Şi gânduri şi cărări trebuiesc revizuite. Şi trebuie să mă grăbesc. 

În asfinţit se lasă încet şi sigur, gerul. Şi timpul trece. Ea nu dorea nimic. Uitase doar că-a fugit atunci cu altul. În mintea mea, amintirile au îngheţat fără voie, lăsându-mă singur şi vesel la fel ca odinioară. Sunt obosit. Dar mă simt bine. Mâine mă duc iar la servici. Însă cărarea mea nu o mai năruie nimeni. Şi-n gândul meu e loc de alta.