Dialoguri drăgăstoase

Căutând printr-o agendă veche idei pierdute în negura anilor am găsit o scrisoare către iubita mea din acea perioadă. Scrisul mărunt pare că tremură şi azi de emoţia iubirii ce o aveam în acele vremuri. Fiecare litera are în ea culoarea dragostei, fiecare cuvânt vibrează sub ecoul vocii de îndrăgostit. Iată aşadar iluzia unei iubiri transpusă pe hârtia unui caiet cu pătrăţele:

Am rămas astăzi rezemat de peretele casei privind un apus de soare roşiatic. Toamna se-mpletea printre norii sângerii agăţându-mă şi pe mine în visele ei. Legături invizibile, adieri de vânt printre copacii încă verzi, ultimele cântari de păsărele, toate se contopeau şi mă aruncau spre îngânduratul abis.

“Oare ce face?” – mă întreabă soarele atingându-mă cu o rază timidă.

“Se gândeşte la mine” îi răspund aruncându-i un zâmbet.

“Să fii sigur”, continuă el, făcându-mi ştrengăreşte cu ochiul.

“Transmite-i toată dragostea mea.”

Încuviinţă din cercul uriaş şi roşu, retrăgându-se după nori la culcare.

Întunericul se lăsa rece peste oraşul deja amorţit după oboseala de peste zi. Noaptea mă găsi rezemat de acelaşi perete cu ochii pierduţi către locul de unde mai devreme dispăruse soarele.

“Oare pe ea a surprins-o apusul?” întreb aşa, într-o doară, ca pentru mine...

“Mi-a şoptit un fluture că a vorbit cu soarele din balcon” a tresărit  o stea mai apropiată, de parcă se aştepta să fie întrebată. “Te iubeşte” continuă ea şi clipi des către mine.

“Tu le ştii pe toate”

“Aşa e! Nu e frumoasă dragostea?”

“Da..., e frumoasă!” şi pentru o clipă am uitat că eşti departe. Am închis ochii şi te-am îmbrăţişat.

“Şi eu te iubesc, draga mea” şi am simţit ca şi cum i-aş fi şoptit la ureche.