Înainte de sezon II

Continuarea de aici

...A merge la munte în afara sezonului e cam acelaşi lucru cu a merge pe litoral iarna. Toate arată la fel, însă e pustiu şi lipsesc detaliile care însufletesc atmosfera. Pustietatea nu ne-a speriat. Nici zăpada şi nici vremea capricioasă. Însă faptul că am plecat pe cărări neumblate de mult timp, putea să ne coste scump. Nu am fost inconştienţi, ştiam în ce ne aruncăm, am putea spune că am fost puţin mai îndrăzneţi decât am fi crezut că suntem.

Întunericul muşca din noi şi linistea părea să ne înghită fiecare cuvânt pe care ne doream să-l rostim. Se auzeau doar paşii grăbiţi, alergând obosiţi sub greutatea rucsacilor. Bâjbâiam în necunoscut şi dincolo de noapte nu se întrezărea nimic. Cât timp am mers pe cărare nu am folosit lanternele pentru a economisi bateriile. Refugiul pe care îl căutam urma insă, să fie în afara drumului. Cel mai greu a fost să ghicim unde să părăsim cărarea şi să căutăm clădirea pierdută în beznă. După indicaţiile primite de cabanierul care ne-a răspuns la telefon (speriat de faptul că noi suntem la uşa cabanei şi el plecase spre oraş), în căsuţa salvamontiştilor aveam să găsim pat cu saltea, lemne uscate şi o soba pe care să ne uscăm hainele.

Norii s-au strâns grămadă în jurul nostru şi tot ce vedeam erau umbre sinistre. Ploaia rece şi deasă cădea de ceva timp, însă nu asta era problema cea mai gravă. Mergeam de mult prin noapte şi la un moment dat am căzut de acord că am ajuns aproape. O mână fantasmagorică a desenat, printre crengile copacilor, un drum invizibil şi mai apoi conturul unei case. La lumina lanternei am găsit imediat salvarea. Mica, de lemn, acoperită cu carton presat şi folie de plastic, cabana semăna cu o stână de oi. Uşa era încuiată cu două lacăte. Ştiam de la acelaşi cabanier ca undeva alături trebuie să fie şi cheile. Rucsacul din spate cerea să se odihnească, iar gândul că ne vom intinde pe o saltea şi vom dormi su un acoperiş, ne-a redat starea  de entuziasm, pe care credeam că o pierdusem. Cheile pe care le-am găsit erau însă ruginite. Intrau în lacăte doar pe jumătate şi ne era frică să nu le rupem. Dincolo de uşă putea fi cald şi bine, dar noi nu reuşeam încă să intrăm. Într-un exces de zel, forţat de împrejurări, ajutat de un drug de fier, am smuls mânerul uşii de care era legat lanţul cu lacăte. Nu vă închipuiţi acum că am spart uşa ca un infractor. Nu am făcut asta niciodată, aşa că am avut grijă să scot cuiele uşor, pentru ca dimineaţă să le pot bate înapoi. Şi uşa era deschisă.

Ce era înuntru e greu de descris în cuvinte şi nu mi-a trecut prin cap să fac o fotografie. Un pat răsturnat, fără saltea, un dulap de bucătărie vechi şi plin de mucegai, o gramadă de lemne uriaşă în mijlocul încăperii şi zeci de peturi goale. Soba lipsea cu desăvârşire, iar in locul ei era doar o gaură uriaşă prin care intra întunericul şi frigul de afară. Spre bucuria noastră, căsuţa avea pod şi în pod am găsit o saltea printre alte zeci de peturi goale. Am ales să dormim sus pentru că sus e întotdeauna mai cald, iar în plus, un eventual animal sălbatic nu ar fi reuşit să ajungă până la noi în cazul în care intra în cabană (uşa nu se mai putea încuia).

A fost o noapte în care ploaia a bătut necontenit în acoperişul de deasupra noastră, iar vântul a suflat neîncetat în folia de plastic de pe casă. 

Dincolo de capriciile vremii, în pădurea deasă precum întunericul, urlau lupii. În ciuda celor cinci, şase grade celsius, sacii de dormit ne-au ajutat să ne menţinem temperatura corpului la un nivel optim.

A doua zi, treziţi odată cu primele raze de soare, am reparat uşa şi am plecat spre cabana din vârful muntelui. Acolo ne aştepta o altă experienţă, dar şi o urmă de civilizaţie şi o mână de oameni cumsecade.

-Va urma-