Accidente

Stateam amandoi pregatiti si asteptam startul. Il priveam in ochi si incercam sa intuiesc ce miscarea avea sa faca. El doar zambea pe sub mustata si incerca sa ma deruteze de la inceput. Dar eu eram pregatit. Nu avea nici o sansa sa treaca. Apoi se auzi semnalul si amandoi am sarit gata de atac. Însa piciorul lui stang s-a miscat neobisnuit intr-o directie diferita fata de corp si pentru o clipa am crezut ca m-a pacalit. S-a asezat jos si mi-a soptit cu o voce stinsa. “Mi-am rupt piciorul!”

Pe cer era soare, afara era frig, iar noi ne bucuram de raze si ne amageam ca sunt calde. Am mers catre lac si am jucat diverse jocuri in echipa. Am luat fiecare cate o canoe si am vaslit catre insula. Cand ne intorceam mi-am dat seama ca  ma folosesc de bratul meu rupt la fel ca si inainte. Mi-a trecut. Sunt sanatos din nou. Nu simt nici impuls nici durere, nu simt nimic. In timp ce imi schimbam vasla dintr-o mana in alta, fericirea mea crestea si deveneam tot mai increzator in mine. Ghinionul s-a dus. Il am aici in barca si sunt pregatit sa il arunc in apa, sa se inece sau sa il debarc pe uscat, sa se rataceasca in padurile nemarginite, sa nu se mai intoarca niciodata la mine. Odata ajunsi pe mal, urma sa jucam un nou joc. Ne-am impartit in echipe de cate doi si eram pregatiti. Il priveam pe colegul meu in ochi insa gandul imi era in alta parte. Sunt sanatos! Ghinionul nu mai e la mine. Atunci s-a intamplat nenorocirea. In fata mea, omul statea culcat si fruntea ii era plina de sudoare. “Mi-am rupt piciorul!” repeta ca pentru el si ochii i se pierdura intr-un punct fix, cautand sa inteleaga cum a ajuns sa pateasca asta. Il priveam neputincios, aplecat deasupra lui, incercand sa il fac sa se linisteasca. Insa el era destul de calm. Eu eram cel speriat. Am realizat atunci ca mana mea e prea putin importanta. Cand nu ai un picior e grav. Nu poti sa mergi, nu poti sa alergi, sa te plimbi, sa dansezi, sa te bucuri de viata. Eu nu am nimic. Pun o mana la spate si lucrez doar cu cealalta ca si cum ar fi parte din normalitate. Insa piciorul lui...

Am mers la spital sa-i fiu alaturi. Noi doi si o colega care a condus masina. Spre norocul lui, operatia nu a fost necesara, insa ghipul era iminent. De acum, aproape jumatate de an, viata lui va fi altfel. Stateam acolo, in acealsi spital unde cu doar o luna in urma am fost eu pacient. Mi-au pus atunci o manusa de plastic pentru a-mi tine degetul mare fixat. Acum împingeam caruciorul, transportandu-l pe colegul meu care inca nu realiza ce i se intampla. Totul era la fel ca acum cateva ore. Nimic nu se schimbase. Cu exceptia zilei care lasase loc noptii si a ghipului urias care ii acoperise piciorul. M-am simtit neajutorat. Acum, când incercam sa fiu langa el, mai mult decat atunci cand eu eram in chinuri. Atunci incercam sa ma invat cu durerea, acum descopeream ca ca nu pot sa fac nimic impotriva ei. Oricat de mult as incerca sa ii fiu omului de ajutor, nu pot decat sa ii aduc, cel mult, zambetul pe buze. Ma indoiesc insa, ca i-ar fi intotdeauna de ajuns.

In viata se intampla accidente.

 Poti sa cazi cu bicicleta si sa iti rupi o mana(asa cum am facut eu) sau sa aluneci pe o piatra si sa iti rupi piciorul. Lui Janis i-a pocnit tendonul lui Ahile si cinci luni dupa ce isi scoate ghipsul nu va putea fi capabil decat sa paseasca usor.
Spre norocul nostru, aceste intamplari nu sunt grave si in timp le vom da uitarii, alergand sau plimbanud-ne cu bicicleta din nou. Soarta ne determina sa fim grabiti si sa omitem adesea lucruri simple care vizeaza chiar sanatatea noastra. Incercati pe cat posibil sa fiti prevazatori. Din nefericire, micile accidente costa mai mult decat un zambet pierdut.