Cu capul în nori

Când am ajuns aici, primul lucru care m-a surprins a fost cerul. Nu mă aflu la o altitudine foarte mare, insă cerul pare să fie mereu la o doar o palma înălţime de mine. Norii coboară spre lac şi se agită împrumutând din culoarea valurilor de smarald. Seninul se deschide în albastru infinit şi se pierde dincolo de orizonturi care aduc mereu vreme schimbătoare. Ploaie sau soare, nori albi sau coloraţi, trec toţi pe deasupra cerşind mângâiere, tandreţe, sărut. Aici, în vârf de munte, mă pot rătăci şi regăsi printre valuri pufoase şi moi. Sunt rece şi cald în acelaşi timp. Ca şi mine, alături îmi sunt suflete care încearcă mereu să îşi descopere propria identitate.

Aş putea oare să mai fiu acelaşi eu?

Aici, în casa cerului şi a oamenilor cu inima mare, încerc să mă redefinesc colorându-mă într-o nouă nuanţă. Până la regăsire însă, mă mai pierd uneori printre rânduri căutând cuvintele cu gust melancolic de amor. Mă mai strig câteodată ca vântul alergând neinspirat peste câmpii.

Împrumut din culoarea lacului, amstecându-mă cu norii ce mă poartă dincolo de raze de soare. Regăsesc vise pierdute, rătăcind printre amintiri ce le credeam de mult apuse.

Unde sunt? Ce mai caut?

Cum să mă pierd din nou când cred că mi-am găsit liniştea, înotând în infinitul unor nehotărâri covărşitoare? De vina e singurătatea, singurul lucru de care mi-e frica în lumea asta. Îmi leagă aripile la spate încercând să zădărnicească zborul ce are curajul să-mi fie etern.

Mă caut printre vise şi sentimente cu aromă seducătoare de dorinţă. Atât timp cât viaţa îmi va curge prin inima mea mare, voi zbura neîncetat spre orizontul unor idei ce trebuiesc descoperite. Pentru că sufletul meu are nevoie de cunoaştere şi viaţa nu-mi dă voie să fiu un simplu om necolorat.

Iar culoarea vine din iubire.

Vreau iarăşi să iubesc.

Sunt printre nori şi am pământul sub picioare; aşa am vrut mereu să fiu. Ating cerul şi visez. Acum visele pot deveni mai uşor realitate.

Întotdeauna singuratea poate fi învinsă cu iubire.