De vreo saptamana tot caut luna. Pe dupa creste, in reflexia
apei, dincolo de nori sau in albastrul senin. Nimic. Nici urma. Soarele e
stapan si se joaca cu cerul, tinand ziua la respect si noaptea la distanta. In perioada asta, aici, in Nordul Norvegiei, nu apune niciodata. E atat
de vesel sa nu stii unde-i luna. Cand nu e intuneric nu e loc de teama.
Plaja nu era nici calda nici de gheata. Nisipul nu frige sub talpi, insa mangaie pielea cu dor si dorinta. Las piciorul gol sa se
cufunde si pasii mi se inreapta spre mare. E prima data cand simt marea atat de rece. E ca si cum iarna
sta ascunsa inauntru, dincolo de oglinda valurilor de cristal. Muntele zambeste
cu crestele inzapezite si imi aminteste ca locul si timpul nu seamana cu vara
torida de pe litoralul romanesc. Si totusi marea… marea e de vis si visul il
traiesc mereu printre valuri, pescarusi si nisipul cel fin.
E aproape vremea apusului in alte locuri, insa aici soarele
joaca sotron sarind de pe un varf de munte pe altul. Ma amuz urmarindu-l, stand
relaxat si sfindand timpul, cu picioarele in marea ce nu si-a amintit inca cum sa fie
mai calda. Miroase a alge si a sarat. Inchid ochii si las pescarusii sa-mi tipe
prin ganduri si nici macar linistea sufletului meu nu se mai sperie.
Cu privirea pierduta in adancul inimii, imi colorez povesti
intr-un curcubeu imaginar pe care il inalt apoi catre soare. Incet, fara scara,
doar in inertia unei adieri imaginare, culorile prind viata atingand astrul
stapan. Asa se transforma visele in realitate: prinzand aripi! (Azi mi-am
reamintit de al meu zmeu!)
Dincolo de culoare, razele de soare prind caldura si zapada
se topeste in cascade uriase care se arunca de pe munti peste nisipul plajei, ajungand
in final sa se ascunda intre valuri. Oare daca toate apelele dulci se revarsa
in mare, de ce marea e mereu sarata?
Privind valuri ce aduc si duc cu ele ganduri, iti dai seama
ca aici totul e romantic. Si romantismul tine de iubire, iar in iubire, pentru
frumusetea a ceea ce traiesti, dragostea trebuie sa aiba gust. De aceea e marea sarata. Pentru
ca intreaga viata sa aiba viata gust!
Cu plaja desenata pe retina, cu susur de valuri si pescarusi
in urechi, cu nisip in picioare si soare in suflet, ma indrept catre casa. Curand
am sa ma-ntorc sa te gasesc. Doar Tu ce-mi mai lipsesti sa-mi fii acum aproape. Si
am sa simt ca marea, viata, au iar gust!
2 comentarii:
Frumos! ma intrebam zilele trecute ce ma atrage la "scrisul"tau, hm, acum stiu: gustul.
Postarile tale sunt dulci-amarui, cu doza de sarat necesara,cu...gust de praf de stele si totdeauna "asezonate" cu suflet.
Cat despre Ea ce-ti lipseste, o sa vina cu siguranta intr-o zi... la apus.
Sa-ti fie bine
Elena
Elena - multumesc mult de tot. Viata are gust intotdeauna doar daca noi ne dorim sa aiba. cat despre mine... Hmm poate mai am nevoie de ceva sare totsi...
Trimiteți un comentariu