Rataciri nedefinite

Timpul s-a scurs,

   Lumanarea s-a stins,

Din infinit nimic nu a mai ramas,

 Poate doar amintirea mea….

Va voi spune azi o poveste. O poveste pe care o stiti deja. O poveste pe care nu am pretentia sa o citeasca nimeni, insa nici nu imi doresc sa se piarda in obscuritate. Povestea mea, ca orice poveste, simte nevoia sa fie rostita. Si chiar daca nu e pentru prima data, e pentru ca povestile, precum istoria, greselile sau dragostea ranita, simt nevoia sa fie repetate. Pentru ca viata insasi e un ciclu de intamplari care se repeta mereu, intr-o forma sau alta, incepand dintr-un punct nedefinit si incheindu-se intr-o multitudine de sinapse, mai mult sau mai putin placute, ca mai apoi fiecare din ele sa renasca, transformandu-se continuu in nemumarate, alte, si alte, povesti.

M-am trezit astazi in noapte tarziu fara sa stiu daca am adormit sau doar am visat, cu ochii deschisi, intr-o mare colorata de nestiinta, aiurind printre ganduri traite sau retraite in visare, contempland idealuri marete, precum paianjenul care isi tese panza, printr-o maiestrie fastuoasa, intr-o fragilitate nedefinita. Asa mi-am amintit de oamenii care erau aici mereu sa ma sustina, sa se bucure de zambetul meu, sa caute o vorba buna sau doar sa o ofere, sa planga si sa rada printre cuvintele mele. 

Am trasformat durerea in visare si lacrima-n suras; am remodelat tristetea, am redefinit iubirea si am colorat melancolia; din lacrimi am facut curcubeu, din raze am facut senin, mi-am dus dorul la plimbare, uitand de abis, detasandu-ma de infinit si am zburat mereu, precum un zmeu calator, spre albastru. Asa am ajuns sa uit de ciclurile si rutina vietii, asa am dorit sa evadez dintr-o lume in care ma simteam legat, asa am pus totul pe hartie si, pe langa cei dragi mie, oameni pe care nu am avut niciodata sansa sa-i cunosc sau sa ma cunoasca, au fost langa mine sutinandu-ma, iubindu-ma, ridicandu-ma mai sus, acolo unde imi doream sa ajung, in albastrul meu senin…

…Un an s-a dus sau poate si mai bine…

Dus e de mine izvorul vietii ce-am avut. 

M-am stins incet, dorind sa ard mai tare 

si timp s-a scurs si cerul parca-a fost prea sus…

Scriu iar acum doar pentru mine. Dorul s-a ‘ntors, tristetea si melancolia ma pandesc pe la colturi. Nopti albe iar, zile tacute; se-aprind in mine drumuri spre abis. In inima imi tipa trecutul, si viata nu mai e un Paradis.

Ma aflu departe, acolo unde mi-am dorit sa fiu. Am calatorit pe partea cealalta de glob descoperind mereu oameni si locuri. Nu imi amintesc cand mi-am propus sa fac asta, insa as fi regretat cinci vieti daca nu as fi incercat. Acum sunt in India si urmatoarea jumatate de an nu se anunta usoara. Si nu pentru ca salariul e mic, problemele mari sau gunoaiele urat mirositoare cresc, precum muntii, printre vacile care alearga impreuna cu maimutele, in mijlocul strazilor unde copii zdrenturosi incearca sa isi croiasca un drum in viata. Nu! In India lumea e mai libera si mai frumoasa ca oricunde in alta parte pe globul asta. Si nu vad tara asta prin ochiul turistului care sta la hotel. Precum Eliade in anii ’30, m-am asezat direct in mijlocul lor ca sa ma caut si ma redescopar mereu intr-o lume mirifica, pe care nu trebuie sa o inteleg, ci doar sa o accept asa cum este. 

Insa problema mea e in oamenii de acasa.  Daca am fost plecat, razele mele de senin s-au risipit in taina in ungherele prin care altadata-mi cautam copilaria. Uitat-au de mine si oameni si locuri si parca eu, in loc sa ma
regasesc cand ma caut, ma tulbur mereu si ma pierd ne-ncetat.

 Iar dintre toate azi, am uitat sa zambesc alunecand in nesiguranta si, desi poate nu am nici un drept sa o spun, mi-e atat de teama de singuratate. Dar asta e povestea care se repeta mereu, obsedant, atunci cand viata nu ar trebui  s-o ceara!

 Si acum mi-e dor! Unde v-ati ascuns voi, cei care erati zilnic aici? Voi n-ati incetat sa mai fiti, poate doar eu m-am oprit sa exist?
Oare sa fi cazut chiar atat de mult in uitare?

Si de ar fi sa zambesc din nou, va veti intoarce la mine sa zambim impreuna?