Adânc de dor și de departe

Cât de adânc să cobori în zbor printre ape, ca mai apoi să te ridici din nou printre nori?

Cât de departe poți să vezi, căutând zarea, să-ți atingi orizontul tangențial cu inimă plânsă de dor?

Cât de sus să-te nalți ca să-ți îngheți două lacrimi, ca mai apoi să te lași pradă uitării?

Și nici măcar nu trebuie să uiți…

privind peste munți, căutând printre ape, sorbind din albastru. La ce bună uitarea dacă nu mai ai amintirea când vrei să-ți alini melancolia? 

Mă cutremur în zbor, mă abat peste ape, mă ridic și mă afund, din nou, peste toate. 

Mă desprind, mă împac, mai iubesc din nou și trăiesc!

Sunt încărcat cu dorință, am aripi grele de viață și plumb între inimi, fiindcă simt că în sânge îmi mai curge un suflet. O inimă nu e deajuns, precum o viață nu e mereu suficientă.

Iar plumbul e greutatea pe care-o port în neștiință, pentru că mi-e teamă să nu îmi uit amintirea.

Sunt călător peste ceruri, sunt un om care pășește ca val peste ape. 

Sunt o pasăre care cântă în codri, sunt o viață care vrea mereu să renască.

Sunt suflet care adună în inimă suflete, căutându-și o altă inimă ca să-i încăpă iubirile.

Și zbor!... 

Ce multă lumină îmi freama zborul cu dulce albastră mireasmă!

Mai rămâne-o iubire, nestăvilită și caldă,

Doar gândul tăcut care țipă și se zbate în șoaptă și mut, 

În spate și tainic și mă alungă din transă

Să revin, mai devreme, de departe, acasă.