Zambet stirb

Vara si-a intrat in drepturi mai tumultoasa si mai plina de verva decat deobicei.  Raze de soare zglobii, glasuri de copii in vacanta, cirese rosii si coapte  capsuni  mari si aromate, toate imi mangaie simturile si ma  arunca intr-o stare de beatitudine celesta. Ma bucur, cant si dansez singur pe strada in drum spre sau dinspre servici, ma plimb visand pe malul lacului si prin padurile racoroase de langa oras si viata imi surade prin toate formele posibile.  O domnisoara draguta ma surprinde dansand si se amuza  aruncandu-mi ocheade. Instantaneu, zambetul imi infloreste in coltul buzelor si  domnisoara isi pierde brusc interesul:

Marea iubire intr-un vis de vara

De sub umbra timida a  malinului din curte  privesc  in orizont. Soarele se joaca cu muntii si transforma formele statice in miscari ondulatorii. Intreaga zare  pare sa danseze sub bataia razelor toride. Caldura toropeste simturile si arde trupurile.  Cu ochii stransi si gatul uscat ma intind pe banca si ma bucur de coltul meu racoros. Ieri, clopotelul de la scoala a sunat pentru ultima data, dand startul la vacanta cea mare. Prichindeii din vecinii au fugit cu totii pe la bunici, la munte sau  cat mai departe de casa. Parintii lor s-au retras si ei fara griji in strand, pe malul lacului sau in padurile dese, unde soarele nu are nici macar curiozitatea sa intre.  In jur a ramas  liniste si doar pasari fara grija mai tulbura vazduhul si cerul senin.

Nepasare versus aparenta siguranta

Nu e nevoie sa amintesc cum merg lucrurile in tara noastra. Nu e nevoie sa plangem acum unul pe umarul celui  apropiat pentru ca nimeni nu pare sa aiba solutie pentru o iesire onorabila din situatia in care ne aflam. Fiecare dintre noi ne trezim dimineata si mergem la scoala, la servici, fericiti ca avem o ocupatie - cei care inca o mai avem. Ceilalti ne zbatem in neputinta  inexplicabila a sistemului si ne traim  linistiti ciclul asteptand sa se intample ceva. In fiecare zi facem acelasi lucru. In fiecare clipa ne urmam un oarecare curs prestabilit. In jurul nostru se darama muntii si noi mergem inainte sperand mereu sa nu cada pe noi. Cat de egoisti putem fi oare? Trebuie  sa ajungem fiecare intr-o situatie disperata pentru a urla din  furia unei frustrari nemarginite?

Dovada de prietenie

Zilele trecute un bun prieten de al meu pe care l-am cam neglijat in ultimul timp mi-a dat telefon si m-a intrebat daca sunt suparat. Mi-a zis ca nu crede in supararile mele, dar trebuie sa ii amintesc o intamplare concreta privind faptul ca nu sunt suparacios. Dupa ani de zile de cand ne stim, inca mai trebuie sa dau dovezi de simpatie catre persoanele dragi? Binenteles. Si imi face placere. Daca distanta ne separa, voi faca tot posibilul sa  ne mentinem aproape prin alte diverse  lucruri.

Cand am ajuns pentru prima data in orasul in care urma sa incep cursurile facultatii, eram un tanar adolescent speriat si fara nici o idee asupra noii vieti  care statea sa inceapa in fata mea. Orasul parea imens si inabordabil, cladirea universitatii era la distanta mare fata de locul in care unde locuiam cu chirie, oamenii din jurul meu erau necunoscuti si pareau haini. Viitorul arata sumbru si eu inadaptabil. Ma simteam ca un copil  nou nascut intr-un univers necunoscut. Mi-am adunat gandurile pierdute  pe strazile marelui oras, mi-am indemnat simturile sa fie ascutite la maxim si am pornit intr-o  noua calatorie prin viata.

Spune-mi de vis...

De aproape o saptamana ma chinui sa descifrez un vis. Sa ii inteleg sensul si rostul pentru care l-am avut. Visele vin si trec. Visele obisnuite le ai noaptea. Cele neobisnuite sunt doar  fapte la care visezi cu ochii deschisi si  iti imaginezi doar ca vor deveni realitate. Cand visezi se spune ca ai avut o noapte linistita si ai reusit sa iti faci ordine in  ganduri. Totul vine din subconstient si intamplarile pe care ti le imaginezi  in timpul somnului au o oarecare legatura cu realitatea in care traiesti zi de zi.

Luni noaptea m-am trezit agitat. Era trecut de trei  dimineata si inima imi batea cu putere. Tricoul de pe mine era ud, la fel si parul, iar broboane de transpiratie inca imi impodobeau fruntea. Am refuzat sa ma ridic  gandindu-ma intens la momentul care m-a facut sa ajung in asa stare. Stiam ca am avut un vis ciudat si inconstient refuzam sa  il readuc in memorie. M-am trezit de tot si mi-am spalat fata cu apa rece privindu-ma speriat in oglinda. Cineva mi-a spus odata  ca daca privesti in oglinda sau pe fereastra cand te trezesti uiti automat ce ai visat. Sunt doar povesti. Nu vedeam decat doi ochi incercanati care priveau dincolo de irisul semitransparent. Mi-am amintit  visul in amanunt si m-am cutremurat din nou. Am vrut sa adorm repede si sa uit. Am inchis ochii si i-am strans cu putere. Capul a intrat singur sub perna ce parea sa ma acopere in totalitate. Zgomote ciudate incepeau  sa se auda de peste tot soptindu-mi in ureche. Diverse raze de lumina imi incercau pleoapele  pacalindu-le sa stea deschise. Nu mai puteam sa ma intorc la somn. Visul avut nu imi da dea  pace. Mintea  si gandurile o luasera  razna incercand sa caute explicatii. Nu a fost un vis de groaza, nu a fost un vis in care s-a intamplat ceva rau. A fost doar o secventa in care o persoana  statea in fata mea si imi cerea explicatii. O persoana pe care nu am mai vazut-o de  cinci ani de zile si nu m-a mai interesat vreodata soarta ei. Si acum brusc, in miez de noapte, imi cerea sa ma justific.  M-a privit si a spus ca numele ei ramane vesnic in mintea mea...

Sa nu uitam ceea ce suntem!

Manutele ii se agita jucandu-se cu razele de soare ce ii patrund printre degete. Deasupra sa atarna un animal de plus care incepe sa cante de fiecare data cand e atins. Da din picioare, se foieste si reuseste cu mici eforturi sa se ridice singur si sa priveasca dincolo de marginile carutului in care se afla. In jurul lui   pe aleile din parc mamele isi plimba copilasii  si ii dezmiarda in freamatul lin al verii ce sta sa inceapa.

Castele de nisip se construiesc din manutele lor neindemanatice.  Nisipul strans in galetusa prinde forme de turnulete in groapa  din cartier. Plini de praf si galagiosi, copilasii  isi lasa imaginatia sa se destinda sub soarele ocrotitor. Doi prichindei se avanta in balansoar. La umbra unui copac  fetitele au improvizat un cort  cu o patura intr-un gard si isi pun papusile sa se joace de-a mama si de-a tata. In drumul  cu pietris, avand portile din bolovani, baietii mai galagiosi ca oricand alearga mingea intr-o partida de fotbal cu scoruri de neimaginat. Alte fete sar coarda si joaca ata, iar intr-un colt apropiat se joaca sotron. Multi copii s-au prins la Ratele si vanatorii, iar baietii care nu au incaput la fotbal, joaca Hotii si vardistii cu tevi cu cornete de hartie. 

Lacul parea albastru si in linistea din jurul lui canta doar urma pasilor lor. El o strange timid de mana si o priveste in ochi. Luna se reflecta rotunda in lacul senin si privirea ei  creaza emotii. Inimile bat anemice, picioarele se moaie fara intentie. Intreg corpul  le freamata, fara sa le mai asculte povestea. Buzele se intalnesc sovaind si raman lipite  surprinse si ele de gustul dulce de vara al iubirii ce sta sa inceapa. 

Diverse iubiri trec naive si inocenta le strapunge pe toate in drumul spre maturitatea deplina a sentimentelor. Pana intr-o zi...

Peste pleoapele mele inca inchise, lumina  e alba si  sunetul e limpede ca un clinchet de clopotei. Ii pot auzi razand, sarutandu-se,  impulsinandu-se reciproc. Ochii se deschid cu incredere lasand claritatea si simplitatea din jur sa imi impresoare simturile.  Doi tineri fericiti sunt aplecati deasupra mea, pregatiti sa imi arate drumul in viata: 

"Curaj taticule! Curaj mamica! Asta e copilul din noi!"

 Aceste momente sunt doar parti din viata fiecaruia. Oricat ar parea de diferite , ele au un numitor comun. Cand am plecat pentru prima data de acasa, mama  a strigat dupa mine: "Oriunde te duci  in viata, sa nu uiti niciodata sa fii copil!" Lumea si viata e in continua miscare si schimbare. Indiferent daca  te nasti baiat sau fata, indiferent de familia pe care o ai, indiferent de drumul pe care ti-l alege gandul, soarta te pastreaza mereu ca un copil. Te nasti, cresti si te bucuri inconstient de copilarie, devii adolescent si renunti la ideile copilaroase visand la maturitate, iar cand vine timpul iti regasesti si retraiesti copilaria pierduta alaturi de copilul  caruia tu  i-ai dat viata. Esti visator sau realist, esti cu capul in nori sau cu picioarele pe pamant,  hazliu sau serios, esti  naiv sau prea matur, tanar sau copil, in sufletul tau esti intotdeauna copil. Si nu este o caracteristica ci doar un fapt caruia, multi ditre noi, uitam sa ii mai dam, macar din cand in cand, atentie.

P.S. Jocurile de mai sus sunt desprinse dintr-un tablou pe care mi-l amintesc si azi la fel de real ca atunci, in spatele blocului in care am crescut, jucandu-ne toti copiii, fara griji si plin de energie. Jocuri cu mingea, cu creta, jocuri de copii. Sunt momente in viata care nu se mai intorc. Fiecare generatie are clipele ei de glorie. Amintirile sunt altele  pentru fiecare din noi. Voi ce jocuri va mai amintiti? Neavand pretentia azi sa stam sa mai desenam cu creta  pe asfalt, va provoc pe fiecare sa sarim un sotron de Ziua Internationala a Copilului. 

Stele cazatoare

Imi asez capul in iarba deasa, lasandu-mi simturile sa se imbete de mirosul verii  in asfintit. Soarele isi ascunde ultimele raze dupa muntele ce pazeste orizontul, lasand loc pe bolta cereasca reginei Luna. Albastru infinit se stinge si el, intunericul aprinzandu-se in stele faclii. Cerul in maretia sa isi insira micile astre pe bolta cereasca imprastiindu-le ca intr-un puzzle sclipitor. Ma pierd in infinitul nou ce s-a  transformat sub privirile mele si imi las gandurile sa fuga catre stele. Stelele ma primesc timide, dar pline de viata pornind  sa danseze intr-o miscare doar de ele stiuta. 

Fratele meu

Cand eu eram in ultimul an la Universitate, fratele meu era in clasa a 12-a. Urma sa dea bacalaureatul si teoretic sa se inscrie la o facultate. Mama si tata asteptau cu infrigurare finalul de an scolar pentru ca visele lor cu  ambii baieti studenti sa se adevereasca. Insa el nu avea aceleasi planuri precum parintii. Fratiorul meu, cuprins de euforia anturajului de atunci, isi dorea cu ardoare sa paraseasca tara odata cu  incheierea ultimului an de liceu. In grupul lui de amici se faceau planuri cu tarile prin care vor trece, cu lucrurile pe care le vor face si banii pe care ii vor castiga in decursul anilor urmatori. Viata lor viitoare mirosea fals a bani castigati usor si petreceri fara oprire. In aburi de alcool si tigara, noptile se pierdeau cu vise efemere. Intuind pericolul dorintelor puerile ale adolescentului pe care il crestea, mama a  cautat solutii. Fara sa ii spuna lui, fara sa incerce sa il abata de la gandurile sale, pentru a nu il influenta definitiv prin rugaminti de a ramane, a apelat la o solutie pe care o credea salvatoare: mi-a incredintat mie, ca frate mai mare, misiunea dificila  de a il convinge sa vina la facultate.

Cum rugamintile si povestile despre tinerii care isi risipeau viata prin strainatate in dauna statului la scoala nu ar fi prins la fratele meu, trebuia sa gasesc o  rezolvare a problemei  prin indepartarea lui de idea preconcupta pe care si-o crease. Solutia  era sa il fac sa iubeasca viata pe care o duceam eu in detrimentul viitorului pe care  si-l imagina atat de simplu.

Pe vremea aceea locuiam intr-un oras unversitar, castigam  mai multi bani decat mi-ar fi putut  trimite ai mei de acasa, detineam un apartament inchiriat si imi permiteam luxul de a avea tot ce imi doresc in acele timpuri. Planul facut era  simplu si nu implica nici un efort.

  L-am sunat intr-o zi si  i-am povestit despre o petrecere  intr-un  camin studentesc. O super petrecere la care au fost mai multe fete decat baieti, la care bautura a curs fara frica de a se termina si muzica a cantat pana in zori cand, in loc sa ne  oprim, am luat-o de la capat cu distractia. Apoi am vorbit despre diverse alte lucruri, insa  jocul deja incepuse. Rotitele au prins a se invarti in mintea lui si  fara sa mai reziste tentatiei m-a intrebat cum ar putea sa ajunga si el macar odata, la o astfel de petrecere.

I-am promis ca ii trimit bani sa vina la mine daca nu ii spune mamei unde se duce. Trebuia sa para ca ideea e numai a lui si nu avea voie sa banuiasca nimic despre conspiratia pe care o planuisem. Istet de mic, a spus mamei   ca pleaca intr-o excursie cu scoala si a venit de vineri dimineata la mine. Atunci a fost prima data. Apoi, in decursul a jumatate de an a inventat mereu scuze pentru a pleca de acasa si a veni la mine. Se plimba prin complexul studentesc si se minuna de  abundenta de fete care ii zambeau si ii faceau cu ochiul.  In grupul meu de prieteni a fost repede adoptat si prezentat ca   treapta cea mai tanara, generatia care venea din urma cu forte proaspete, etalonul nostru de tinerete. La petreceri era nelipsit si in centrul atentiei. Tentatiile feminine si viata de noapte erau elementele potrivite pentru tanarul adolescent. 

 L-am dus intr-o zi  la cursuri si l-am prezentat in locul unui coleg care era absent. A dat si un test si a luat nota mai mare ca noi toti (a reusit sa copie cel mai bine). I-au suras diferentele majore  dintre orele de curs si orele de liceu. In lunile ce au urmat fratele meu s-a transformat brusc si singul lucru care mai statea intre el si noua lui viata era timpul  care parea sa treaca tot mai greu. Zilele saptamanii se scurgeau incet si weekend-ul il gasea mereu nerabdator sa se intoarca. Acasa devenise un calvar pentru el. Restrictiile parintilor i se pareau aberatii si singura evadare posibila  pe care o vedea era viata de student.  Bacalaureatul l-a luat cu brio, invatand influentat de viitorul ce avea sa ii surada. La facultate a intrat la fel de rapid si vara abia statea sa inceapa. 

Din vechiul anturaj, mare parte a fostilor sai amici  si-au irosit vietile pierduti prin negura  si uzura tarilor straine. O alta parte infunda puscariile in urma furturilor comise prin strainatate. Putini au reusit sa se intoarca si sa incerce sa isi creeze o viata cat de cat decenta in locurile copilariei. 

Exista in lume multi oameni care ar putea fi altceva fata de ceea ce sunt in momentul de fata. Soarta iti da sansa sa alegi si sa pornesti pe drumul pe care crezi ca ti-l doresti. Fratele meu a ales intelept.

Fratele meu a luat vara trecuta licenta si acum termina primul an  la Master. Are afacerea lui proprie in acelasi oras in care nu visa niciodata ca o sa ajunga. 

Sunt mandru de el si ma bucur nespus ca viitorul inca ii surade.

Cupidon vine la timpul lui

Noaptea se lasa incet peste oras si se amesteca cu norii grei, imbibati cu apa. O ploaie marunta si deasa tulbura linistea serii creind o stare de melancolie. Fereastra pe care priveam imi reflecta zambetul in lumina palida a camerei,  incercand totodata sa cuprinda cat mai multi stropi din ploaia ce nu parea sa se opreasca curand. Atmosfera tinde sa fie  aproape romantica si am simtit fara sa vreau nevoia de iubire. Singuratatea pandea dupa colt si parea pregatita sa isi intinda umbra peste inima mea. Telefonul suna la momentul oportun pentru a  ma trezi din visare trista, amintindu-mi ca sezonul ploios nu e printre favoritele mele. Si cum nimic nu se intampla fara rost in viata mea, am avut satisfactia sa-l aud in receptor pe Cupidon! Era cu treaba prin oras si isi dorea sa se opreasca pe la mine sa stea de vreme rea. Si daca tot era in trecere, mai stam si noi ca baietii la o bere, mai discutam una alta, mai  povestim de iubire si fete frumoase. 

"Da...ca deobicei," ma prefac eu suparat in fata lui Cupidon si continui:  "La mine vii doar in vizita de placere si niciodata de lucru."

"Ar trebui sa fii bucuros ca nu te-am uitat. Mereu avem cate ceva de povestit."

"Nu pot sa fiu nemultumit de tine, prietene, dar de fiecare dau eu berea cand ma vizitezi."

Il inteleg. E  obosit. Nu poate sta numai dupa capul meu asteptand sa gasesc  fata potrivita. Am multi prieteni care s-au insurat anul asta. A trebui sa alerge la toti si sa-i vegheze. Iubirea fiecarui om  e importanta.

Criza il loveste incet incet si pe el. Sagetile pentru arcul fermecat nu se mai fac precum se faceau inainte. Are din ce in ce mai putine. Si lumea fuge acum din calea lui si se fereste de sageti si  sentimente. Nu isi poate permite sa le risipeasca  tragand cu arcul in necunoscuti. Trebuie sa stea sa ii studieze, sa faca rapoarte de compatibilitate intre oameni, sa-si consulte orologiul de inimi si  abia apoi intr-un tarziu sa treaca la partea practica ce implica dragostea adevarata. Nu pot sa il cert cersind mereu iubirea numai pentru mine.

Povestile curg nenumarate. Ne amintim de nuntile  la care am fost anul asta si planificam nuntile prietenilor nostri de anul viitor. Berea ii face bine, dezlegandu-i limba  inflorindu-i si mai mult zambetul pe buze. Nici nu mai stiu  cand s-a oprit ploaia. Isi  intinde aripile si se pregateste de plecare. Saptamana viitoare alt prieten de al nostru  face nunta de poveste. 

"Sa ne vedem cu bine!" se inalta apoi in mirificul colt de senin cu stele faclii, proaspat eliberate de sub dominatia norilor infumurati. 

Se intoarce zambind  si imi striga din zbor:

"...si sa nu  uiti niciodata, sageata iubirii tale e pregatita de mult. Asteapta doar timpul potrivit pentru a fi lansata in  marea ta dragoste."

Prima carte ultima carte

Aseara am venit acasa intr-o fuga sa caut ceva. Am avut o zi plina de ganduri naive si amintiri din copilarie. Mi-a revenit in memorie  o carte care ma amuza teribil cand eram mic si anume "Recreatia mare" de Mircea Sintimbreanu. Cred ca am citit-o de zeci de ori pe atunci. Am inceput sa caut raft dupa raft, carte cu carte in speranta  ca o voi regasi. Am ramas insa cu gandurile si cu biblioteca rascolita si nu am gasit-o. Parca a intrat in pamant. Oare ce am facut cu acea carte? Usor dezamagit, cu intreaga podea plina de carti, m-am intins intre ele pentru ca  simteam nevoia sa citesc si sa-mi umplu mintea de cuvinte cu talc.  Am ales la intamplare si intreg corpul mi s-a cutremurat. Gasisem o carte  care m-a marcat, atunci cand am citit-o. Aveam vreo 14 ani si multe fraze din carte au ramas un mister la varsta aia pentru mine. Autorul cartii, un pusti la 17 ani ma uimea de pe atunci cu o terorie de viata absolut ingenioasa.  Mi-am format astfel idea ca la 17 ani lumea se maturizeaza brusc renuntand la copilarie. Tot atunci mi-am propus sa recitesc cartea dupa ce voi deveni major. E o carte scrisa din trairi proprii si din povesti spontane. "Când n-am un lucru, mi-l fac poveste. Şi atunci e ca şi când l-aş avea." Asa scria el si nu puteam decat sa il cred pe cuvant si sa-mi intiparesc idea in suflet pe intreg parcursul vietii.

Cuprins de emotie am inceput sa citesc, am savurat fiecare cuvant si am recitit pasaje intregi de doua sau chiar de trei ori. Acel om iubea viata. Acel tanar care a scris nu vroia decat sa traiasca. Sa traiasca iubind, sa iubeasca  tot ceea ce este frumos, sa scrie despre frumusetea vietii. "Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos." Am inteles ca maturitatea nu vine deodata in mintea si trupul omului. Am inteles ca exista lucruri  care pot grabi un proces de maturitate. Am realizat ca e mai bine sa ramai copil decat sa te maturizezi brusc fortat de o o boala necrutatoare. Inconstient am inteles de mic ca nu trebuie sa uiti sa niciodata sa fii copil, si la fel de inconstient am stiut ca de la iubire la ura nu e decat un pas. Toate lucrurile astea mi le-a deslusit un copil aflat in pragul vietii, un adolescent care si-a dorit atat de mult sa  paseasca dincolo de acest prag impus de soarta.

El nu a vrut decat sa traiasca, "Aşa e viaţa, loveşte necruţător în toţi." 

Nu am putut lasa cartea  si dimineata m-a prins citind ultimele pagini cu mainile tremurande. Nu de oboseala ci de emotie... Stiam finalul si  incercam sa citesc  mai incet, din dorinta de a amana inevitabilul. 

Cartea se termina cu puncte de suspensie. Punctele de suspensie sunt puse deobicei pentru a lasa loc de o noua idee, pentru a intui ceea ce urmeaza. Un autor cand termina o lucrare, un articol, o carte, isi aseaza multumit stiloul deoparte, se ridica si merge mai departe. Catalin Bursaci s-a ridicat  mai sus decat o sa ajungem noi vreodata. Pentru el punctele de suspensie au insemnat sfarsitul unei lupte cu viata. 

Surprinzator, prefata cartii e scrisa de Mircea Sintimbreanu. Am pornit de ideea vesela de a-l citi si m-am ales cu o lectie de viata  aranjata in pagina de domnia sa, dupa moartea prematura a unui artist  ce nu a mai ajuns sa ne vrajeasca pe toti cu stilul lui, cu metafore si cuvinte simple. Am inceput ziua copil, visand la "Recreatia mare" si am incheiat-o intr-o maturitate deplina citind "Prima ...(si) ultima carte"


*Pe internet  am gasit foarte putine lucruri despre Catalin Bursaci. Cateva citate din cartea lui le gasiti aici, insa daca vreti cu adevarat o lectie despre optimism, ar fi indicat sa faceti rost si sa cititi  intreaga carte din scoarta in scoarta. 

Din jurnalul meu de calatorii

Planul maret conceput   la inceputul saptamanii parea ca  ar putea sa se naruie pentru mine cand am aflat ca trebuie sa  ma duc la servici sambata. Stabilisem cu prietenii mei  sa  petrecem impreuna un week-end de poveste la Busteni. Ei veneau de departe si ma recuperau si pe mine cand treceau prin locatia stabilita ca punct de intalnire. Ghinionul  a facut ca din motive care nu tin de mine, sa nu  pot respecta partea mea de plan si nu avea nici un sens sa ii tin pe ei in loc din aceasta cauza. Am stabilit astfel ca ei vor pleca  de dimineata de la prima ora iar eu voi incerca sa ii ajung in cel mai scurt timp posibil. 

Am terminat serviciul in jurul orei 14.  Ei erau departe, apropiindu-se deja de locatia stabilita pentru cazare. Vremea se inrautatea si  pierdusem si ultimul mijloc de transport direct catre destinatia finala. Aveam de ales intre a ma duce acasa  (cu regret in suflet) si  sansa de a sta sa prind o masina de ocazie pentru a ma intalni cu prietenii mei. Am ales binenteles riscul. Aveam rucsacul pregatit cu o zi inainte si am pornit indraznet pre capatul orasului facand semn catre orice masina care trecea prin dreptul meu. Norii negri ma priveau amenintator si vantul incepea sa suiere in rafale. Soarele fusese alungat cu tot cu razele sale calde in adancul cerului si ploaia statea sa inceapa. Am continuat sa inaintez,  gandindu-ma  cu fiecare pas pe care il faceam, ca prietenii sunt facuti pentru a petrece impreuna atunci cand stabilesc acest lucru. Mi-am indesat sapca  pe cap, mi-am incheiat  haina de ploaie si am zambit increzator catre soferii grabiti.  O masina a oprit in scurt timp sa ma intrebe unde merg. Aveam aceeasi destinatie. Ploaia batea cu picuri mari in parbriz, insa nu mai putea sa ma opreasca. Eram pe drumul cel bun si nerabdarea intalnirii cu prietenii dragi imi facea inima sa tresara. Drumul era lung si muntele incepea sa si dezvaluie crestele. Serpentinele erau abrupte si norii  involburati pareau atat de aproape. 

Ajuns  aproape de punctul final al drumului am realizat ca am facut inca o nebunie. Am plecat  odata cu inceputul furtunii  la o ora tarzie in zi catre o destinatie aflata la  250 km distanta. Am mers la intamplare si norocul mi-a suras mai mult decat vremea.  Prietenii ma asteptau si m-au primit cu imbratisari si voie buna. Atunci cand iti doresti  cu adevarat un lucru il realizezi cu toate mijloacele pe care le ai. Bucuria de a ma intalni cu  oameni dragi mie a fost mai presus de riscul de a pleca singur, departe si pe vreme nefasta catre necunoscut. Cand dorul si dorinta de a vedea anumite persoane te imping de la spate, nici macar capatul lumii nu ti se pare o destinatie imposibila.

Sa nu va neglijati niciodata prietenii adevarati chiar daca vremurile vietii va  conduc drumurile departe unii de altii. In viata, puterea zambetului tau este direct proportionala cu frumusetea oamenilor  care te inconjoara.

Deseneaza-ti iubirea in suflet!

Padurea era deasa si frunzisul copacilor inchidea aproape ermetic orice privire catre cerul senin. Soarele scanteia printre frunzele verzi, picuri de lumina tresarind  din loc in loc prin desisuri, precum valurile marii peste plaja linistita. Ciripituri frenetice se auzeau de peste tot, alternand cu greieri care isi cantau inceputul prematur de vara. Carari serpuind se plimbau printre copacii seculari si noi ne rataceam impreuna tinandu-ne de mana. Alergam si dansam printre misterele padurii luminati de frumusetea  sufletelor noastre tinere. Ne pierdeam adesea intr-un sarut si poate mai mult, visand fara sfiala la iubirea eterna. Nu aveam frica, nu aveam jena, nu eram decat doi copii frumosi si indragostiti. Ne iubeam langa un copac preferat sau langa altul proaspat cunoscut si nu ne mai saturam nicicand de savoarea trupurilor noastre. Natura ne dezmierda si ea tresarind in jurul nostru cu fluturi multicolori. Padurea ne era casa. Coroana de frunze era acoperis si vietatile din jur ne erau prietenoase. Zile treceau si nopti albastre la fel. Timpul era infinit si noi nu existam decat unul pentru celalalt.
 Pana cand, intr-o zi de iubire am vrut sa ne agatam de timp si sa marcam un semn al dragostei noastre pe pamant. Sa renuntam la joaca si sa  devenim seriosi. Iubirea  doar in noi nu parea sa mai fie deajuns. Nu am vrut sa ne obosim gandindu-ne la consecinte. Dorinta de a ne pune in evidenta ne-a inchis ochii si mainile au desenat tremurande de iubire. Primul copac secular ce ne-a iesit in cale si-a lasat scoarta sa fie incrustata  cu simbolul unei iubiri efemere. 

Ne-am privit zile si nopti isprava facuta, acea inima mare infipta din dragoste in  trunchiul batran  al arborelui  care ne-a vegheat fara sa spuna la nimeni. Ne-am rasplatit iubirea cu insemne si nimic nu a mai fost la fel de atunci. Cararile  din padure ne-au ratacit unul de altul, aruncandu-ne in jungla unei societati care a uitat sa se mai gandeasca si la sentimente.

 Au trecut ploi si anotimpuri cu zapezi peste copaci si-n sufletele noastre. Si primaveri si toamne-ngalbenite au sters din inimi amintirea. Iubirea intre noi s-a risipit prin alte trupuri si doar copacul a ramas nemuritor. 

Copacii plang marcati de multe inimi. Dureri in noi nu mai exista. Nu -ti desena iubirea adanc  intr-un trunchi de copac, sperand la nemurire ei. Nu-ti agata inima intr-o padure visand la sentimente eterne.
 Cand iubesti cu adevarat, deseneaza-ti iubirea in suflet.
  Va ramane nemuritoare si  va dainui in tine pana dincolo de moarte.



*Multumesc anelise pentru fotografie.

Daca e pasare... sa cante!

M-am intalnit saptamana trecuta cu o fosta colega si saraca femeie era  groaznic de racita. Ne-am amuzat pe o tema banala, cum ca raceala trebuie data mai departe ca sa scapi de ea. I-am propus sa mi-o dea mie sa mai stau si eu pe acasa. Daca as fi stiut atunci ce ma asteapta as fi evitat cu siguranta sa rostesc vorbele astea.

 Am avut trei zile groaznice. Primavara  si soarele ma indemnau sa renuntam la hainele groase. Mereu ma las pacalit de metoda asta. Mereu ma imbrac cand e prea tarziu deja.

Prima zi am trecut-o cu brio. Spre seara odata intors acasa de la servici chiar aveam impresia ca totul a trecut ca prin minune. Furtuna avea insa sa se dezvaluie odata cu noaptea si sa se dezlantuie in ziua imediat urmatoare.

 Prin eforturi miraculoase am reusit sa ajung la servici si prin aceleasi eforturi am reusit sa ma si intorc acasa o ora mai tarziu. Toata incercarea mea de a ignora  boala a fost zadarnica. Am adormit epuizat si m-am trezit ape ape, am schimbat cateva randuri de tricouri si iar am adormit. Nu sunt genul care sa ia pastile. O aspirina e mai mult decat suficienta. O oala imensa de ceai facuta din ierburile secrete ale mamei, multe lamai si un otet aromatic facut din plante la fel de secrete m-au trezit spre seara la viata. (intre noi fie vorba, ierburile ei nu sunt secrete, sunt doar plante naturale culese, adunate si uscate  de o mana dibace).

Trezit dintr-un somn atat de ciudat, am iesit in fata casei pe banca, sa ma bucur de linistea serii. O pasare in malin isi  canta programul de seara fredonandu-si trilurile in miresmele amurgului. Ar fi fost in mod normal o incantare sa o asculti, un festin auditiv, un solo de exceptie. Dar nu pentru mine. Nu atunci. Nu in malinul meu. Omul poate sa iubeasca tot mediul inconjurator, insa atunci cand e bolnav are pretentia inocenta ca mediul sa il evite putin  si sa i se ofere doar intr-o minima splendoare care nu implica nici un efort. Si totusi ea dorea sa cante... si a cantat... si trilurile ei le ascult si astazi daca inchid ochii. Mi se ciocneau de cap ca un ciocan pneumatic si ricosau  la biata pasare care le trimitea inapoi. Imi era greu sa ma ridic de pe banca , imi era frig, imi curgea nasul si in plus eram lovit constant, precum picatura chinezeasca, de o pasare fara mila.

Azi sunt fericit, raceala m-a lasat in stadiul in care ma pot misca, respira, vorbi mai usor si nu mai stranut la fiecare minut. Pasarea a plecat cu raceala mea si nu mai canta,cel putin nu in malinul meu. Fiindca in mintea mea o aud perfect si stiu ca va reveni exact atunci cand  voi avea nevoie de dansa.

In jur e liniste. Totul a reintrat in normal si vara se apropie cu pasi repezi. Florile pomilor s-au transformat in fructe si se trezesc in fiecare zi  pentru a se coace mangaiate de caldura soarelui.  Soarta imi surade  si oamenii din jur sunt din nou veseli. Reintru in al vietii circuit si  zambesc la fiecare pas.

Iar pasarea..., daca e o pasarea adevarata, o astept sa-mi cante seara la fereastra!