Nepasare versus aparenta siguranta

Nu e nevoie sa amintesc cum merg lucrurile in tara noastra. Nu e nevoie sa plangem acum unul pe umarul celui  apropiat pentru ca nimeni nu pare sa aiba solutie pentru o iesire onorabila din situatia in care ne aflam. Fiecare dintre noi ne trezim dimineata si mergem la scoala, la servici, fericiti ca avem o ocupatie - cei care inca o mai avem. Ceilalti ne zbatem in neputinta  inexplicabila a sistemului si ne traim  linistiti ciclul asteptand sa se intample ceva. In fiecare zi facem acelasi lucru. In fiecare clipa ne urmam un oarecare curs prestabilit. In jurul nostru se darama muntii si noi mergem inainte sperand mereu sa nu cada pe noi. Cat de egoisti putem fi oare? Trebuie  sa ajungem fiecare intr-o situatie disperata pentru a urla din  furia unei frustrari nemarginite?

Astazi la servici un nou coleg a fost invitat sa paraseasca colectivul. Din diverse motive, care mai de care mai de care mai ambigue, mirosul de putrefactie al comunismului care a apus de mult si totusi traieste printre noi ne invadeaza simturile. Colegul meu, si el un om obisnuit care isi facea treaba de multi ani de zile in cercurile firmei noastre, a mentinut constant ciclul normalitatii vietii care i se oferea refuzand sa isi depaseasca limitele si oferindu-si  poate prea multe clipe de respiro. Lucruri pe care le facem cu siguranta fiecare din noi  in idea ca remuneratia primita pentru munca prestata este de cele mai multe ori doar cu titlul onorific, acoperind doar parti din cheltuielile necesare  unui trai decent.  Noi cei ramasi, pastram in suflet un sentiment de vinovatie si ne plecam ochii in munca noastra  fortand nota cu frica si obtinand rezultate exceptionale pe o  perioada imediat urmatoare. In frustrarea noastra, in egoismul nostru care nu cunoaste limite motivat de cauza dreapta a disperarii, permitem  sa se intample astfel de fapte. Lasam privirea in pamant, bucurosi ca nu am fost cei vizati si ne continuam munca prost platita fara curajul de a obiecta. 

Unde este greseala? In noi care  refuzam sa ne ridicam uniti sau in ei care ne persecuta si profita la maxim de situatia in care ne aflam? In tacerea ce ne-o asternem in suflet, ne-am invatat sa traim cu capul plecat si sa ignoram  pe semenii care cad in jurul nostru. Era o vorba din strabuni: "Mila imi este de tine, dar de mine mi se rupe sufletul"

Sa ma iertati astazi ca mi-am lasat nepasarea sa tipe. Sa ma iertati pentru ca zambetul meu a devenit macar pentru o clipa ironic. Colegul meu care ne-a parasit  fara voie are copil acasa, face naveta si e om muncitor. Nu va cadea prada disperarii prin pierderea serviciului. Isi va gasi cu siguranta o noua posibilitate de a-si castiga existenta in alta parte. Nepasarea  cu care te pot lovi oamenii pe care ii respecti ani de zile te poate face sa fii mai increzator in fortele  tale proprii. Orice rau poate fi un pas spre mai bine. Trebuie doar sa ai curajul sa iti regasesti vointa! Am toata increderea ca multi dintre noi vom reusi intr-un final sa darmam prin vointa orice bariera care ne sta in cale in viata.

Fara a se interpreta gresit, melodia de mai jos aminteste de multe: