Scrisoare către Moş Crăciun

Când l-am cunoscut eu pe Moş Crăciun, îl chema Gerilă. Nu prea îmi era clar cine e şi cum face, dar ştiam sigur că odată pe an îmi aduce un cadou. Şi pentru asta trebuia să fiu cuminte. Gerilă, era acelaşi moş cu barba lungă şi albă, îmbrăcat cu pelerina roşie şi având un sac uriaş în spinare. Sac cu daruri binenţeles. L-am şi văzut de cateva ori: la grădiniţa, la un vecin, şi mai apoi la televizor. Nu credeam că e aşa cunoscut. Ai mei mi-au povestit de el ca fiind un fel de bunic mai năzdrăvan care ne supraveghea tot timpul  pe ascuns ca apoi  la final să ne aducă daruri pe măsura faptelor bune făcute pe întreg parcursul anului. Şi cum povestea ţinea doar de sărbători, din primavară până în iarnă uitând apoi de existenţa sa, Moşul trebuia îmbunat cu scrisori cu rugăminti şi mulţumiri, pentru a ne primi cadourile mult dorite.

Vă redau mai jos o primă scrisoare către Moş:

Să se facă lumină!

Viaţa aşa cum o ştim e plină de mistere. Unele mistere se lasă uşor dezlegate, după altele alergi  ani în şir până le afli răspunsul. Uneori însă te învârţi în cerc fiind aproape de soluţie dar incapabil să o  desluşeşti. Pentru a gasi soluţii trebuie să ai răspunsuri şi pentru a avea răspunsuri trebuie să pui întrebări. De fiecare dată însă, doar întrebarea corecta îţi poate aduce răspunsul  potrivit. Vă redau mai departe o întâmplare banală care simplifică (sau complica mai mult) ceea ce am vrut să spun: 

Cine uită nu merită!

Mai ţineti minte ce e astăzi? Sau nu mai vrea nimeni să îşi amintească. Eram un copil. Cei ce au murit erau copii şi ei. Şi atunci şi acum mă cutremur. Oamenii uită. Uită pentru că nu mai au de ce să rememoreze un moment care îi întristează mai tare.

Îmi iubesc perna

Dorm. Simt că dorm. Pleoapele îmi sunt grele şi îmi alunecă uşor peste ochii încercănaţi. Respir sacadat şi gândurile îmi zboară spre cerul îngheţat. Nu e noapte. E o zi întunecată. E doar o zi obişnuită în mijlocul săptămânii. Şi nu dorm. Sunt la servici.

Sătul de decembrie. Sătul de  gerul ce-mi muşcă din obraji şi din mâinile ce s-au lipit pe lopată. Lopata cu care arunc zăpada. A căzut de pe acoperişul vecinilor în faţa intrării noastre. Colegii mei sunt obosiţi. Nu le-am mai spus nimic. Mi-am luat eu angajamentul să curăţ aleea, fără să fie neapărat treaba mea.  E dimineaţa. Ziua a început de mult pentru noi şi oboseala deja ne macină din interior.

Zborul fulgilor de nea

Mă plictisesc. Nu că nu aş avea ce face, ci doar din cauză că albul îmi  crează o stare sinistră. Afară e frig. Frig de tot. Am ieşit puţin, dar mi-a îngheţat nasul. Eram bine îmbrăcat, însă mereu se gaseşte ceva să îngheţe. De îndată ce ieşi din casă gerul se repede şi muşcă din tine. Poţi să încerci să pari imun, poţi să zici că nu îţi pasă, dar  într-un final te rapune. E drept că suport frigul mai bine decât căldura toridă, însa extremele nu cred că sunt pe gustul nimănui.

Cadoul potrivit

Decembrie vine întotdeauna  cu iarnă şi voie bună. Petreceri, reuniuni de familie, sau simplă deschidere către noi cunoştinţe, toate fac parte din meniul sărbătorilor. Însă ca meniul să fie complet, ca o cireaşă de pe tort, cadourile compleatează lista unor sărbători perfecte. Cuprins de euforia zilelor speciale ce se apropie cu paşi repezi, am intrat în criză de timp şi într-o mare dilemă: alegerea cadoului ideal pentru o persoană  deosebită.(Mă ajutaţi cu idei?) Aflat într-o seară cu un amic la un pahar de vorbă, am dus dicuţia  neintenţionat către cadouri. Vă împartăşesc şi vouă povestea ce mi-a fost  dat să o aud, pentru a trage concluziile împreună:

Sărbători cu bucurie

Cerul de vată e azi mai aproape. Norii pufoşi  dansează în valuri de zăpadă. Prin perdeaua de fulgi, albul se aşterne pe munţi şi în suflet. Ascuns după fereastră, în umbra tainică a focului ce arde în sobă, ascult iarna  ce a venit să ne croiască visele în fapte. Pe cărare omatul scârţâie timid în urme de paşi. Cine să fie la ceas atât de târziu?

Durerea – soarta celor vii

Viaţa, aşa cum o ştiţi, reprezintă suma tuturor întamplărilor pe care le petreci într-un interval   de timp care a început cândva şi speri să se termine când  crezi ca le-ai facut pe toate. Excludem astăzi amintirile şi întâmplarile frumoase, renunţăm la grandoare sau bogaţie şi ne gândim doar la obstacole. La piedicile care ne condimentează viaţa şi ne dau uneori bătăi de cap mai mult decât credem că putem face faţă.

Fapte bune

Să fie aproape un an de când nu am mai ascultat un anume post de radio. Chiar nu ştiu de ce. Fără intenţie. Ieri ratăceam  fără scop pe  benzile de frecvenţă şi m-am oprit la acel post. Mi-a atras atenţia o povestioară. Părea ceva banal, vocea ce o povestea era liniştită şi  păstra un ton de mister. Cred că asta m-a făcut să rămân pe frecvenţa şi să renunt să mai caut nimicuri în eter. Am ascultat povestea până la capăt, fiind cu fiecare clipa mai dornic să-i aflu deznodământul. Vă redau mai jos în propriile cuvinte tot ce mi-a desenat în memorie vocea crainicului:

Adio Toamnă

Te-ai dus… ţi-ai lăsat trena prin grădini, pe munţi şi peste lacuri. Cerul l-ai tras mai aproape cu  chipul său gri. Luna e palidă şi rece. Şi tu te-ai dus. Te-ai dus să ne lasi pe mâna surorii tale reci. Simţi? Se apropie. Vântul ce  suflă cu furie, ţipă printre crengile copacilor goi venirea ei. E un miros fin. Fin şi rece. Aşa miroase iarna.

Zâmbete cu folos

Să tot fie vreo două luni de când nu am mai dat premii la nimeni şi mă gândesc să nu creadă lumea că îmi neglijez cititorii. Practic e fara nici un motiv bine stabilit. E doar un motiv simbolic care face mai mult decât o cauza speciala, mult mediatizată. Pentru voi nu am nevoie de motive. Ar trebui să vă ofer un zâmbet în fiecare zi.

Lupul îşi schimbă părul

Am să vă amintesc astăzi o poveste pe care probabil o ştiţi de demult. Povestea  e inspirată din realitate, a fost şi subiect de film, de reclamă, însă rămâne o poveste deschisă despre viaţa. Lupul îşi schimba părul, dar nu şi năravul. În dragoste e valabil proverbul? Sau e prea drastic? La final vom trage  concluziile împreună.

Întreabă-mă să îţi răspund

Că veni vorba iar. Mă mai întreabă lumea cine-s eu? Zâmbesc când întrebarea-mi murmură-n ureche. Zâmbesc când vocea celui ce întreabă ascunde un tremurat nebănuit.  Sunt amuzat, e drept când  îi ascult şi firea îmi surâde-n faţa lor.