Îmi vin în minte
doar rime. Rime goale, simple, mute. Monosilabice și reci, fără cuvinte. E ca
și cum am uitat să vorbesc. O îngânare tristă care-mi cântă o melancolie
aparent uitată este tot ce susura între buze. Și ochii văd și adună în spatele
retinei mii de imagini grele, precum un aparat foto performant, click după click,
poză după poză, faptele din viața pe care am ales să o trăiesc. Și obiectivul
se închide silețios, capturând prezentul și transformându-l în amintire. Apoi,
cu ochii deschiși larg, merg mai departe, cu picioarele îngropate în praf,
gunoaie și bălegarul vacilor care nu își cunosc rostul în aglomerația de pe
stradă. Când clipesc, mi-aș dori ca pleoapele să rămână lipite și lumina să se
stingă pentru mai mult de o clipă. Am nevoie de somn. Un somn lung și tăcut,
fără vise. O letargie împinsă spre infinit, care să mă încarce înapoi cu viață.
Când mi-am propus
să vin in India, am crezut că va fi ultimul lucru pe care îl voi face. O ultimă
călătorie, o ultimă experiență, o ultimă dorință împlinită. Să văd India și să
mor suna frenetic în întreaga mea minte, obosită de rutina zilnică și de viața
banală și neîmplinită de acasă. Apoi, ca printr-o minune, după doi ani în care
m-am plimbat prin lume mai mult decât am făcut-o până atunci în toate visele,
am reușit să ajung pe pământul numit magic, în țara făgăduinței, în ținutul
mistic și plin de tradiții, în India mea, în visul împlinit.
Da! Pot să mor
acum, mi-am zis, dar oare vreau?
Nu m-am plâns de
gunoaie, sau caldura prea mare. Nici de lipsa electricității sau a confortului
cu care eram obișnuit. Nu m-au deranjat animalele venerate, cu pantofi legați
la gât, care ispăsesc viața ca o pedeapsă, în soarele apăsător și nisipul prea
fierbinte. Nu m-am plâns de haos, de gălăgie sau de îmbulzeala nemarginită a
indienilor. Nu am judecat pe nimeni, oricât de mult m-aș fi simțit îndepărtat
de principiile mele sau chiar insultat. Oamenii sunt așa cum au fost lăsați să
fie: cu simț propriu de decizie și cu o putere nemărginită de adaptabilitate.
Tu cum ai trăi când alte sute de mii de oameni împart același spațiu cu tine,
vor același lucru ca și tine, mănâncă din aceeași oala din care tu alegi în
grabă și flămând ultimele rămășite ale unei fierturi de legume, căutând
disperat din ochi, ceva de ale gurii, pentru că stomacul îți cere să fie îndestulat?
E drept că nu m-am
plâns nici de foame. Și nici de sete când gatlejul uscat nu mai avea putere să
vorbească măcar. Nimic nu e rece sub soarele Indiei, cu atât mai puțin apa. Și
nici curat.
Mă simt ca într-o
cutie. Un cub uriaș și fierbinte închis dedesubtul horei care dansează fără
muzică, într-un vuiet care-mi zgârie urechile. Mă sufoc și revin mereu la
viață, fără să mor, doar visând că trăiesc.
Și poate e
deajuns…cu viața lor m-am hrănit până acum ca să rămân în viață.
Mă bat cu rime
azi. Îmi cântăă la ureche seci, precum huruitul nesfârșit al mopedelor indiene.
Mă zbat între ele, căutând armonia. Nu mai simt pace. Vreau să scuip din mine
tot, să aștern poezia imaginilor pe care
le-am adunat în spatele retinei… Totul e
praf. Și e la propriu.
Să văd India și să
mor nu e o sintagmă palpabilă. Șase luni pe tărâmul pe care Eliade l-a venerat
atat de mult… șase luni în care i-am citit poveștile într-o încercare disperată
de a găsi similitudini. Atunci era altfel. Acum poate e doar prea târziu. Sau
poate prea mult sau prea mulți. Nu, aici nu pot să mor!
Clepsidra
se întoarce și curge precum vântul care a uitat să mai bată. Nisipul nu e închis,
zboara liber înegurând minți și colorând chipuri. Timpul e haotic, dar cui îi
pasă? Mă sting căutând șoapta în aerul arzând prin bezna cu claxoane.
Mi-e dor
de liniște!
Mi-e dor
de cântec!
Mi-e dor
de viață!
Vreau să
ma întorc acasă să mai trăiesc odată!
