“Oau”, “Ahh” si “Hmm”

Randurile de mai jos, desi modifica putin tonul povestirilor mele din ultima vreme, aducandu-ma inapoi in tara de unde am schimbat totul, ofera in urma unei cereri venita din partea Comunitatii romanilor din Norvegia, o explicatie rudimentara a celor trei interjectii ce se regasesc in paragraful urmator:

"Dupa un an de locuit in Norvegia, unde am trecut de la "Oau!", la vremea primului impact cu o tara scandinava, la "Ahh...!" pe la mijlocul perioadei si am ajuns la "Hmm..." in zilele noastre..."

Explicatia poate fi doar inceputul unor povesti bazate pe intamplari reale, petrecute pe parcursul experientei mele anterioare in Norvegia:

...să mai trăiesc odată!

Îmi vin în minte doar rime. Rime goale, simple, mute. Monosilabice și reci, fără cuvinte. E ca și cum am uitat să vorbesc. O îngânare tristă care-mi cântă o melancolie aparent uitată este tot ce susura între buze. Și ochii văd și adună în spatele retinei mii de imagini grele, precum un aparat foto performant, click după click, poză după poză, faptele din viața pe care am ales să o trăiesc. Și obiectivul se închide silețios, capturând prezentul și transformându-l în amintire. Apoi, cu ochii deschiși larg, merg mai departe, cu picioarele îngropate în praf, gunoaie și bălegarul vacilor care nu își cunosc rostul în aglomerația de pe stradă. Când clipesc, mi-aș dori ca pleoapele să rămână lipite și lumina să se stingă pentru mai mult de o clipă. Am nevoie de somn. Un somn lung și tăcut, fără vise. O letargie împinsă spre infinit, care să mă încarce înapoi cu viață.

Când mi-am propus să vin in India, am crezut că va fi ultimul lucru pe care îl voi face. O ultimă călătorie, o ultimă experiență, o ultimă dorință împlinită. Să văd India și să mor suna frenetic în întreaga mea minte, obosită de rutina zilnică și de viața banală și neîmplinită de acasă. Apoi, ca printr-o minune, după doi ani în care m-am plimbat prin lume mai mult decât am făcut-o până atunci în toate visele, am reușit să ajung pe pământul numit magic, în țara făgăduinței, în ținutul mistic și plin de tradiții, în India mea, în visul împlinit.

Da! Pot să mor acum, mi-am zis, dar oare vreau?

Nu m-am plâns de gunoaie, sau caldura prea mare. Nici de lipsa electricității sau a confortului cu care eram obișnuit. Nu m-au deranjat animalele venerate, cu pantofi legați la gât, care ispăsesc viața ca o pedeapsă, în soarele apăsător și nisipul prea fierbinte. Nu m-am plâns de haos, de gălăgie sau de îmbulzeala nemarginită a indienilor. Nu am judecat pe nimeni, oricât de mult m-aș fi simțit îndepărtat de principiile mele sau chiar insultat. Oamenii sunt așa cum au fost lăsați să fie: cu simț propriu de decizie și cu o putere nemărginită de adaptabilitate. Tu cum ai trăi când alte sute de mii de oameni împart același spațiu cu tine, vor același lucru ca și tine, mănâncă din aceeași oala din care tu alegi în grabă și flămând ultimele rămășite ale unei fierturi de legume, căutând disperat din ochi, ceva de ale gurii, pentru că stomacul îți cere să fie îndestulat?

E drept că nu m-am plâns nici de foame. Și nici de sete când gatlejul uscat nu mai avea putere să vorbească măcar. Nimic nu e rece sub soarele Indiei, cu atât mai puțin apa. Și nici curat.

Mă simt ca într-o cutie. Un cub uriaș și fierbinte închis dedesubtul horei care dansează fără muzică, într-un vuiet care-mi zgârie urechile. Mă sufoc și revin mereu la viață, fără să mor, doar visând că trăiesc.

Și poate e deajuns…cu viața lor m-am hrănit până acum ca să rămân în viață.

Mă bat cu rime azi. Îmi cântăă la ureche seci, precum huruitul nesfârșit al mopedelor indiene. Mă zbat între ele, căutând armonia. Nu mai simt pace. Vreau să scuip din mine tot, să aștern poezia  imaginilor pe care le-am adunat în spatele retinei… Totul e  praf. Și e la propriu.

Să văd India și să mor nu e o sintagmă palpabilă. Șase luni pe tărâmul pe care Eliade l-a venerat atat de mult… șase luni în care i-am citit poveștile într-o încercare disperată de a găsi similitudini. Atunci era altfel. Acum poate e doar prea târziu. Sau poate prea mult sau prea mulți. Nu, aici nu pot să mor!

Clepsidra se întoarce și curge precum vântul care a uitat să mai bată. Nisipul nu e închis, zboara liber înegurând minți și colorând chipuri. Timpul e haotic, dar cui îi pasă? Mă sting căutând șoapta  în aerul arzând prin bezna cu claxoane.

Mi-e dor de liniște!

Mi-e dor de cântec!

Mi-e dor de viață!

Vreau să ma întorc acasă să mai trăiesc odată!

Pe cand iti doresti primavara...

Ma-ntorc cu dor sa-mi vad cum mi te scuturi. Ma-mbat cu miresme de parfum si petale, ma imbrac cu iubire peste aleile goale. Malinul acasa a inflorit fara mine. El stie ca de undeva de departe il caut din priviri purtandu-l in suflet. M-am deschis in lume si zbor; curand, imi zic, curand am sa ma-ntorc. Dar pan-atunci mai trece-un an...

Miercurea fara cuvinte - Marea Nordului

Nu credeam sa mai ajung anul asta, insa am fost fericit sa gasesc din nou marea... undeva in Danemarca!

Miercurea fara cuvinte - Lacul din cer

Lacul e sus, cerul e jos? Apa si munte, toate impreuna. Eu plutesc undeva spre infinit!

Adevarul despre disparitia unicornilor

Noaptea se plictisise sa mai astepte si chema soarele spre rasarit. Un rosu prelungit imbraca padurea intr-o clipa de raceala tomnatica. Stele palira, roua sclipi printre frunze. Intr-o liniste deplina, statea incremenit ascultand universul sa se miste. Nimic. Doar tacere. In departare, o goarna suna ascutit si prelung, in semn de chemare.

Prin lume, dinspre Iunia

In mod normal o calatorie prin tara, fie ea si cu microbuzul, ma lipeste cu nasul de geam si imi lasa privirea sa zburde pe plaiuri dragi de patrie iubita. Paduri, campii, munti sau ape, toate alearga in fata mea din viteza masinii cu care ma deplasez, umplandu-mi inima de bucurie, atingandu-mi sufletul pana cand se trezeste in mine mandria si multumirea binecuvantarii de a fi roman.

Ziua de azi a fost diferita. Mi-am gasit locul mic si m-am asezat  inghesuit cu picioarele la gura intre doua scaune  in masina ce avea sa ma duca acasa. Aveam loc la geam si totusi am omis sa privesc afara. Nu pentru ca nu as fi vrut, ci pentru ca nu am simtit nevoia. Astazi am avut cu mine ceea ce ma compleateaza mereu, am avut cu mine Cuvantul.

Azi e primavara mea

Si floarea lui e pentru mine, si timpul lui e timpul meu. Malin duios ce-ti raspandesti mireasma, mai trece-un an prin mine si inca o primavara in dreptul tau.