Caracter de invingator

Piedone s-a nascut in subsolul unui bloc intr-un cartier rau famat. Nu stie nimeni exact data la care a deschis pentru prima  oara ochii si a privit in jurul sau. Locuia impreuna cu  5 frati si mama sa in acea gaura intunecata. Viata era mizera si soarele nu ajungea sa ii zambeasca in  incaperea sinistra. In prima zi cand si-a facut curaj sa iasa afara, cartierul i s-a parut hidos si deosebit de galagios. A invatat repede ca  in viata norocul trebuie sa si-l faca singur si orice oportunitate trebuie  materializata la maxim. De mic a stiut sa pandeasca, sa fure si sa se lupte pentru o bucata de mancare. Din curiozitate sau cu buna stiinta, din neglijenta sau chiar nepasare, intr-o zi a refuzat sa se mai intoarca acasa...




...in vagauna din subsol. Dupa zile intregi de hoinareala, pierdut si obosit,  s-a oprit sa se odihneasca in scara unui bloc,  pe covorasul cald de  la intrare. Acolo l-a gasit fratele meu si l-a  luat in casa. Era pe atunci un sfarsit de vara bland si noi inceputuri senine  incepeau sa se contureze.

Odata cu finalul verii, fratele meu s-a mutat in camin - un nou an studentesc statea sa inceapa. Piedone fusese adoptat rapid si urma si el sa se mute. Nu imi amintesc cine l-a denumit asa. Numele nu i-a fost dat datorita staturii sale ci mai mult pentru faptul ca se descurca, precum celebrul actor in orice situatie, fara sa aiba prea mult de suferit. Viata de camin parea sa ii priasca de minune. S-a adaptat  la rasfatul   colegilor de camera, la rasfatul vizitatorilor intamplatori si mai apoi la partidele intregi de alintaturi pe care i le ofereau vizitatorii veniti special ca sa il vada.  Nu ii  lipsea nimic, isi primea mancarea la ore bine stabilite, avea mai multa atentie decat  ar fi visat vreodata ca poate sa primeasca si viata parea sa ii surada. Insa caracterul impregnat in el de la nastere nu  putea sa intre in regres. In ciuda faptului ca primea mai mult decat avea nevoie,  simtea uneori nevoia sa isi obtina singur o portie de mancare in plus. Invatase sa se furiseze  pe fereastra, sa mearga usor pe balustrada exterioara si sa se intre in camerele vecine pentru a   cauta si rascoli prin mancarea celorlati locuitori ai caminului. In fond era doar un motan de cartier,  care isi permitea cateodata luxul de a se descurca singur.

In iarna aceea, fratele meu l-a adus pe Piedone acasa, la Piatra, si a plecat inapoi fara el. In primele  doua zile motanul  a refuzat sa se dea jos din varful malinului. In a treia zi am reusit sa il desprind de acolo si i-am dat ceva de mancare. A inteles poate ca viata lui s-a schimbat iar si m-a acceptat la fel cum il acceptase in anul trecut pe fratele meu. Au trecut 4 ani de atunci. Ne-am invatat unul cu altul si ne  cunoastem fiecare slabiciunile. Luna trecuta pisicul meu a venit mai mult taras acasa, ud, murdar si smotocit, cu un picior rupt si plin de sange si cu o ureche aproape lipsa. L-am spalat si i-am curatat ranile, l-am uscat cu uscatorul de par si i-am periat blana cu o perie moale. Piciorul  a stat pansat vreo trei zile pana a reusit sa isi smulga pansamentul si nu a mai acceptat sa i se puna altul. Intr-o saptamana cel mult era aproape nou, cu urechile drepte si agere, blanita stralucind,  doar cu o usoara schiopatare pe piciorul  lovit. Si aici a inceput circul:  fiind smecher din nastere, a inteles  ca orice suferinta din partea lui atrage un oftat din partea mea si implicit o noua portie de mancare sau alint  pentru el. Cu toate ca ranile i s-au vindecat de mult, de fiecare data cand ma vede are grija sa isi ridice piciorul lovit, sa mearga schiop, sa scoata un mieunat de  pisic cersetor si sa se alinte apoi in  picioarele mele. 

Dimineata cand plec la servici ma conduce in statia de troleu, seara ma astepata fidel tot acolo. Merge cu mine in camera si in timp ce ma schimb imi spune pe limba lui ce  a mai facut in ziua ce a trecut. Apoi isi ridica piciorul, face cativa pasi schipoatand si asteapta sa il iau in brate, sa il scarpin  dupa ureche si sa il duc pana la farfuria lui cu mancare. 

Scriind aceste randuri imi dau seama ca motanul meu s-a adaptat  mereu, indiferent de situatie si a stiut intotdeauna sa isi gaseasca o cale prin care sa obtina ceea ce isi doreste. Si e doar o simpla vietuitoare. Sunt multi oameni printre noi care au la dispozitie mult mai multe resurse, inclusiv intelectuale si refuza sa se descurce in viata. 

Ferice de noi cei care ne cladim fiecare zi pornind de la un zambet,  intindem mana pentru a ajuta si pe altii si luptam mereu pentru a ne atinge obiectivele in viata.