Întreabă-mă să îţi răspund

Că veni vorba iar. Mă mai întreabă lumea cine-s eu? Zâmbesc când întrebarea-mi murmură-n ureche. Zâmbesc când vocea celui ce întreabă ascunde un tremurat nebănuit.  Sunt amuzat, e drept când  îi ascult şi firea îmi surâde-n faţa lor.

Nu sunt un ipocrit. Nu sunt un nimeni de pe stradă. Sunt simplu om. Ca  orice om de pe pământ. Aşa cum tu eşti unic sunt şi eu. Aşa cum tu trăieşti trăiesc şi eu. Şi dacă oameni suntem, toţi greşim. Prin firea noastră aşa ne e dat. Şi nici unul dintre noi nu e vrednic să judece pe altul. Avem  un trup şi un suflet  fiecare. Avem în suflet vise şi în corp dorinţa de a trăi. Trăim conduşi de o conduită, de  o lege nescrisă, de un punct ce ne leagă pe toţi. Un punct numit bun simţ. E drept, marea majoritate îl avem, iar cei ce îl avem  ne respectam  semenii cu care convieţuim.

Ce om sunt eu? Nu ţi-am raspuns la întrebare poate. Sunt banal cum e fiecare. Oricare dintre noi porneşte-n viaţa simplu, gol, fără principii. Pe masură ce înaintează în direcţia maturităţii, învaţa să se îmbrace cu  vise, gânduri, idealuri.  Moralitatea îl poate caracteriza sau nu.

Pe mine mă defineşte zămbetul de pe buze şi cerul senin.

Anul trecut când am descoperit că am riduri pe faţă m-am speriat. Acum însă sunt mai fericit ca niciodată. Acele riduri sunt urme adânci din fericirea ce ma defineşte. Zâmbetul s-a aşezat pe faţa mea şi a uitat să mai plece.  A trasat conturul în linii subţiri  brăzdându-mi obrazul şi netezindu-mi căile vieţii.

Oamenii au riduri.    Ridurile mele sunt paşi spre ideal.                  

Tu ai riduri?             Nu vreau să cred că ale tale  pot fi şanţuri pline de venin.

Goleşte-ti inima de rele şi lasă  bucuria să te impresoare. Priveşte cerul senin şi bucură-te de viaţa aşa cum o fac eu. Visează, iubeşte, zboară şi apoi vino să mă întrebi iaraşi cine sunt eu. Şi ai să ştii fără să vrei răspunsul. Sunt  acelaşi om ca si tine. Cu aripile spre cer, sunt omul care trăieşte!