Zâmbet cu prietenii

Soarta ne plimbă cărarea vieţii in diverse locaţii. Uneori peste câmpii cu paşii mărunţii şi veseli, alteori escaladând munţi obosiţi de urcuş. Apoi coborând in viteza spre marea speranţă şi câteodata in plină tendinţă de zbor. In drumul nostru prin viaţă intâlnim alte cărări, alte drumuri pe care merg oameni. Oameni diferiti sau asemănători, având cărarea vieţii comună cu a noastră, pentru un timp sau pentru totdeauna. Mai există şi oameni care apar in viaţa noastra, se fac remarcaţi şi apoi dispar lăsându-ne doar cu amintirea. Cel mai plăcut este când un om care a plecat de mult de pe drumul tău, reapare schimbat, metamorfozând amintirea in prezent.

Eram in clasa a şasea la şcoala generală când ai mei au hotărât să se mute din oraş. Mi se părea un lucru senzaţional să fiu in postura colegului care pleacă, a celui care işi ia rămas bun fără să poată promite o revedere. Plecarea mă transformase in centrul atenţiei fără să realizez la acea vârstă că pot să insemn ceva pentru colegii pe care ii las in urmă. Eram un copil, imatur şi in gând imi era doar teamă că voi rămâne singur şi că prietenii mă vor uita. Dar pe ei nu i-am lăsat să ştie acest lucru. I-am salutat emoţionat de noua viaţă care mă aşteapta şi supărat că nu pot să mai rămân lângă ei. M-am urcat in maşina cu ai mei şi am dispărut lăsând oraşul copilariei in urmă impreuna cu toţi oamenii pe care ii cunoscusem până atunci. Copilaria mea era in pragul adolescenţei mai devreme decât ar fi trebuit sa fie.

Şi adolescenţa m-a primit cu braţele deschise, desenându-mi calea printre locuri noi şi oameni minunaţi, ascunzându-mi in adâncurile minţii gândul  reintoarcerii printre vechii prieteni.

Şi anii au trecut şi timpul s-a scurs peste mine aşa cum se scurge peste un om obişnuit. Mi-a desenat sentimente in suflet, colorându-mi inima in culorile iubirii, deznădejdii, speranţei. Am mers pe drumul vieţii şi am urmat fără ezitare toate trasele pe care soarta mi le-a scos in cale. Maturitatea a luat loc copilăriei şi intr-un final gândul de demult a revenit la suprafaţă.

Fără să vreau, fără să imi propun să fac ceva in acest sens, vechii colegi  m-au surprins după 20 de ani cu bucuria regăsirii. Ei nu m-au uitat şi m-au păstrat mereu in inimile lor ca pe un prieten adevărat. Amintiri de demult mă impresoară şi e atat de placut să le povesteşti cu aceeaşi oameni cu care le-ai trăit. Astăzi fericirea  mai marchează un motiv pentru zâmbetul meu zilnic: prietenii! Pentru că prietenii adevăraţi nu te uită nici după 20 de ani, nu te lasă la greu şi sunt oricând dispuşi să te susţină fără aştepte de la tine decât să fii tu insuţi, natural şi fericit.

Povestea de azi este pentru cei care au  in suflet speranţa regăsirii prietenilor de departe. Să trăiţi mereu in suflet cu idea că soarta vă va purta cărarea acolo unde trebuie să ajungeţi cu adevărat – lângă oameni cu care se merită să mergi pe acelaşi drum.